George Enescu s-a născut în Liveni (astăzi comuna îi poartă numele), un sat pierdut între dealurile Dorohoiului, care nici nu figura pe harta României, pe 7 august 1881, pe stil vechi (19 stil nou). Căsuţa în care a deschis ochii era foarte modestă, lipită cu lut pe jos, cu o vatră enormă într-un ungher şi acoperită cu şindrilă, aşezată pe o coastă împădurită de deal, prin faţa căreia curgea pârâiaşul Tricova.
10. Casa lui Enescu devenise o adevărată şcoală muzicală. La 7 ani va fi trimis la Viena. Tatăl său a făcut însă tot posibilul să înteţească ocaziile ca fiul să intre în contact cu muzicieni şi cu lumea bună. Când s-a instalat la Cracalia, Costache a cumpărat şi un pian Pleyel. Nu ştia atunci că în jurul acestui pian se va întemeia întreaga şcoală pe care o gândise. A organizat acasă concerte şi recitaluri de pian şi vioară, invitând cunoscuţi şi oameni de presă de la Iaşi, spre a vedea talentele băiatului său. Duminicile de vară făcea horă ţărănească, de răsuna curtea de lăutari. La 5 ani, şi-a dus băiatul la prima lui serată muzicală, la Dorohoi, la soţii Atanasiu. George a rămas ataşat de doamna Atanasiu, pe care a acompaniat-o adesea la pian. Toate acestea până la vârstă de 7 ani, când s-a împlinit timpul să se întoarcă la Caudella pentru altă audiţie. De data aceasta, entuziasmat, Caudella a insistat la Costache să-şi trimită băiatul la Viena.
11. La Viena îşi formează o riguroasă educaţie şi îşi deschide orizontul. De teamă că i s-ar putea întâmpla ceva, mama lui n-a conceput să-l lase singur. Cu eforturi financiare uriaşe, pleacă toţi patru: George, părinţii şi Lydie Cedre. Din păcate, perioada petrecută la Viena este marcată de boala mamei, căreia i se depistează o tumoră pe uter. Se operează de urgenţă acolo şi – forţată- se întoarce în ţară, lăsându-l pe George în grija domnişoarei Cèdre. Lydie a creat în jurul lui o atmosferă de libertate, riguros controlată însă, din cauza traumelor psihice ale părinţilor care pierduseră atâţia copii. Îl duce în Volks-Garten (Grădina Publică), îl poartă regulat la frizer, la bazinul de înot Florabad, la fotografiat, ca să-l destindă după cele patru ore zilnice, obositoare de studiu (vioara se studiază stând în picioare). Îi cumpără jucării şi pom de Crăciun, rame pentru desenele personale şi timbre poştale. Încet şi cu delicateţe, îl deschide pe micul George spre lume, căci teama părinţilor de a nu-l pierde îl făcuseră un copil ciudat.
12. Nu suporta zgomotul şi vulgaritatea, după cum recunoaşte el însuşi în Amintiri: „îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul; fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii”. În parc, îi face cunoştinţă cu alţi băieţi şi fetiţe, încercând să-i ofere o copilărie normală, de care el, în ţară, fusese privat. „Ieri am căpătat lecţia de gimnastică şi m-o învârtit ca pe un soldat”, scrie el acasă, la opt ani. „Sunt foarte regulat cu violina, cu pianul şi cu francais al meu.” „Alaltăieri seară am fost la Operă; s-a dat Barbier von Sevilla şi la sfârşit un balet (Puppenfee)”. „Domnişoara mi-a cumpărat alt concert de Beriot”. „Sâmbătă o să mergem la Operă, la Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din Belvedere. Să fi văzut acolo pictură! Acuma mi-a cumpărat d-ra nişte note şi le cântăm la patru mâini”. Aşa sună scrisorile pe care Enescu le trimitea săptămânal acasă.
13. A avut iarăşi parte de o educaţie extraordinară, graţie guvernantei sale. S-au despărţit în 1891, cu 3 ani înainte ca Enescu să ia drumul Parisului. Ea este cea care i-a recomandat prima gazdă în capitala Franţei, pe Madame Adrienne Rolland. La ultimul schimb de scrisori, Lydie îi spune „Să fii foarte modest şi să ştii că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare.” Iar el îi răspunde „Nu fiţi îngrijorată, Domnişoară, că am să vă uit, toată viaţa mea am să mă gândesc la D-voastră şi la bunătatea D-voastră în ce mă priveşte. Elevul d-voastră, care vă iubeşte din tot sufletul, G.E.”
14. Acasă în locurile natale era cel mai fericit. De la 7 ani, de când a plecat prima oară, s-a întors regulat în fiecare vară. Îşi împărţea vacanţa între Cracalia şi Mihăileni, căci părinţii lui conveniseră să se despartă din pricina bolii (cancerul era considerat atunci boală contagioasă). Întoarcerea lui presupunea un adevărat ritual care s-a respectat timp de foarte mulţi ani. Sosea cu trenul la gara din Dorohoi, unde aştepta Conu Costache, cu docarul, urmat de căruţa cu bagaje. O luau de la gară spre centru, unde se opreau invariabil în faţa librăriei lui Bercovici, ca să-şi ridice Conu Costache ziarele şi corespondenţa, în timp ce, aşezat în docar, cu cutia viorii în braţe, Enescu răspundea la saluturile de bun întors în ţară. Ajuns acasă, Enescu se simţea cel mai liber şi mai fericit. Locurile natale i-au rămas toată viaţa în memorie încărcate de magie.
15. În muzica sa a cuprins cele mai frumoase sunete ale locurilor copilăriei sale. Livenii, Cracalia, Mihăileniul erau, cum avea să mărturisească mai târziu, “o lume magică, a fiinţelor fabuloase, care îl smulgea din banalitatea de fiecare zi”. Într-o vacanţă de vară, după o ploaie uşoară, a văzut coada unui mare curcubeu căzând chiar în fundul livezii. A alergat să-l prindă şi să se dea de trei ori peste cap pe locul atingerii lui cu pământul, fiindcă auzise, când era foarte mic, că, dacă faci asta, ţi se îndeplineşte orice dorinţă. Trântit apoi în iarbă, cu ochii închişi şi razele soarelui jucându-i-se în gene, a stat ore în şir ascultând foşnetele ploii care se îndepărta. Când, după mulţi ani petrecuţi în străinătate, cineva l-a întrebat de cât timp şi-a părăsit ţara, Enescu a răspuns: „Nu, n-am părăsit dealurile, văile şi pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine şi le aud cântând în inima mea”.