 |
Home >
Comentariul 6: Cum a distrus Partidul Comunist Chinez cultura tradiţională
Cuvânt înainte Cultura este sufletul unei naţiuni. Acest factor spiritual este la fel de important pentru oameni ca factorii fizici, precum rasa şi pământul. Cultura
chineză, despre care se crede că a fost transmisă
de zei, a început cu mituri ca cel al Creării Cerului şi
Pământului de către Pangu[1],
crearea umanităţii de către Nüwa[2],
identificarea, de către Shennong[3],
a sute de plante medicinale şi inventarea literelor chinezeşti
de către Cangjie[4].
„Omul urmează Pământul, Pământul urmează
Cerul, Cerul urmează Calea şi Calea urmează ce este
natural”[5]
. Înţelepciunea
taoistă a unităţii Cerului şi umanităţii
a curs prin vinele culturii chineze. „Marile învăţături
promovează cultivarea virtuţii”[6].
Cu mai mult de 2.000 de ani în urmă, Confucius deschidea o
şcoală pentru a preda studenţilor, transmiţând
societăţii ideile confucianiste reprezentate de cele
cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă,
dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă.
În secolul I, buddhismul lui Shakyamuni s-a răspândit în
Est, în China; punea accent pe compasiune şi pe salvarea
tuturor fiinţelor. Cultura chineză şi-a extins
astfel întinderea şi a devenit mai profundă. Mai apoi
confucianismul, buddhismul şi taoismul au devenit credinţe
complementare în societatea chineză, aducând dinastia Tang
(618-907 d.C.) pe culmea gloriei şi prosperităţii,
lucru binecunoscut. Deşi
naţiunea chineză a suferit în decursul istoriei multe
invazii şi atacuri, cultura chineză a dat dovadă de
mare rezistenţă şi vitalitate, esenţa ei fiind
transmisă neîntrerupt. Unitatea cerului şi a umanităţii
reprezintă cosmologia strămoşilor noştri. O
judecată sănătoasă spune că bunătatea
va fi răsplătită şi răutatea pedepsită.
A nu face altora ceea ce nu doreşti să ţi se facă
ţie este o virtute elementară. Loialitatea, respectul
pentru părinţi, demnitatea şi justiţia, au
stabilit standardele sociale, şi, împreună cu cele
cinci virtuţi cardinale ale lui Confucius, au pus temelia
moralităţii sociale şi personale. Cu aceste
principii, cultura chineză a promovat cinstea, bunătatea,
armonia şi toleranţa. Ceremoniile de comemorare a morţilor
în China arătau respect „Cerului, Pământului,
Regelui, părinţilor şi profesorului”. Aceasta
este o expresie culturală a tradiţiilor chineze adânc
înrădăcinate, care includ venerarea Divinităţii
(Cerul şi Pământul), loialitatea faţă de
ţară (rege), faţă de valorile familiei (părinţi)
şi respectul pentru profesori. Cultura tradiţională
chineză a căutat armonia dintre om şi univers
şi a pus accentul pe etica şi moralitatea individului.
S-a bazat pe credinţele practicilor de cultivare din
confucianism, buddhism şi taoism şi a dat poporului
chinez toleranţă şi progres social, constituind
protecţia moralităţii umane şi a dreptei
credinţe. Spre deosebire de sistemul de legi, care prescrie
reguli dure, cultura acţionează ca o constrângere blândă.
Legea forţează pedeapsa după comiterea crimei, în
timp ce cultura, prin hrănirea moralităţii, pune
accent pe prevenirea crimei. Moralitatea unei societăţi
este deseori întrupată în cultura sa. În
istoria chineză, cultura tradiţională şi-a
atins apogeul în timpul prosperei dinastii Tang, moment care a
coincis cu punctul de maxim al puterii naţiunii chineze.
Ştiinţa era şi ea avansată, iar China se
bucura de o reputaţie specială printre celelalte naţiuni.
Cărturari din Europa, Orientul Mijlociu şi Japonia
veneau să studieze în Chang’an, capitala dinastiei Tang.
Ţări învecinate Chinei o considerau statul lor suzeran.
„Zeci de mii de provincii veneau să plătească
tribut Chinei, chiar dacă aveau nevoie de mai mulţi
traducători şi treceau prin vămi succesive”[7]. După
dinastia Qin (221-207 î.C.) China a fost deseori ocupată de
grupuri minoritare. Aceasta s-a întâmplat în timpul dinastiilor
Sui (581-618 d.C.), Tang (618-907 d.C.), Yuan (1271-1361 d.C.)
şi Qing (1644-1911 d.C.), precum şi în alte perioade când
minorităţi etnice şi-au fondat regimuri proprii. Cu
toate acestea aproape toate aceste grupuri etnice au fost
asimilate la cultura chineză. Aceasta demonstrează marea
putere de integrare a culturii tradiţionale chineze. După
cum spunea Confucius: „dacă străinii nu vă
respectă, câştigaţi-i de partea voastră prin
cultivarea culturii şi virtuţilor (voastre)”[8]. De
la acapararea puterii în 1949, PCC a folosit resursele naţiunii
pentru a distruge bogata cultură tradiţională a
Chinei. Această intenţie bolnavă n-a venit din
fanatismul PCC pentru industrializare, nici din absurda venerare a
civilizaţiei vestice, ci a venit mai degrabă din opoziţia
ideologică înnăscută a PCC faţă de
cultura tradiţională chineză. Aşa că
distrugerea culturii chineze de către PCC a fost planificată,
bine organizată şi sistematică, fiind sprijinită
de uzul de violenţă din partea statului. De la fondarea
sa, PCC n-a oprit niciodată „revoluţionalizarea“
culturii chineze în efortul de a distruge complet spiritul
acesteia. Un
lucru chiar mai condamnabil decât distrugerea culturii tradiţionale
este faptul că PCC a abuzat de ea în mod intenţionat
şi a modificat-o fără pic de onestitate. PCC a scos
în relief părţile ruşinoase ale istoriei Chinei,
lucruri care au apărut ori de câte ori oamenii au deviat de
la valorile tradiţionale, cum ar fi luptele interne pentru
putere în interiorul familiei regale, folosirea tacticilor şi
conspiraţiei şi exercitarea dictaturii şi
despotismului. A folosit aceste exemple din istorie pentru a ajuta
la crearea propriului set de standarde morale, moduri de gândire
şi sistem de discursuri. Procedând astfel, PCC a dat
impresia falsă că „natura de Partid” este într-adevăr
o continuare a culturii tradiţionale chineze. PCC chiar a
profitat de aversiunea pe care o au unii faţă de natura
de Partid pentru a incita la abandonarea autenticei tradiţii
chineze într-o măsură mai mare. Distrugerea
culturii tradiţionale de către PCC a adus Chinei
consecinţe dezastruoase. Oamenii nu şi-au pierdut numai
sprijinul moral, ci au fost şi îndoctrinaţi forţat
cu teoriile malefice ale PCC. I. De ce vrea PCC să
saboteze cultura tradiţională ? Îndelungata tradiţie a
culturii chineze – bazată pe credinţă şi
venerarea virtuţii Cultura
autentică a naţiunii chineze a început acum cca. 5.000
de ani cu legendarul împărat Huang, care este considerat
primul strămoş al civilizaţiei chineze. De fapt împăratul
Huang a fost considerat şi fondator al taoismului – care a
fost numit de asemenea “şcoala de gândire a lui
Huang-Lao” (Lao Zi). Profunda influenţă a taoismului
asupra confucianismului poate fi observată în zicale
confucianiste precum: „Aspiră către Cale, aliniază-te
cu virtutea, rămâi fidel bunătăţii şi
scufundă-te în artă” şi „Dacă cineva aude
Calea dimineaţa, el poate muri împăcat seara”[9].
Cartea schimbărilor (I
Ching) - o înregistrare
a Cerului şi a Pământului, a polarităţilor
yin şi yang, a schimbărilor cosmice, a creşterilor
şi declinelor sociale şi a legilor vieţii umane - a
fost privită de Confucius ca „numărul unu printre
operele clasice chineze“. Puterea profetică a cărţii
a depăşit cu mult ceea ce poate concepe ştiinţa
modernă. Pe lângă taoism şi confucianism,
buddhismul, în special buddhismul Zen, a avut o influenţă
subtilă dar profundă asupra intelectualilor chinezi. Confucianismul
este o parte a culturii tradiţionale chineze, care s-a
concentrat pe „intrarea în lumea pământească”. A
pus accent pe etica de familie, în care respectul copiilor faţă
de părinţi a jucat un rol extrem de important, susţinând
că „toată bunătatea începe cu pietatea filială”.
Confucius a sprijinit „bunăvoinţa, dreptatea,
corectitudinea, înţelepciunea şi credinţa”, dar
a mai spus: „Nu sunt pietatea filială şi dragostea frăţească
rădăcinile bunăvoinţei?” Etica
de familie poate fi extinsă în mod natural pentru a ghida
moralitatea socială. Pietatea filială poate fi extinsă
la loialitatea supuşilor faţă de rege. Se spune că
„este improbabil ca o persoană cu pietate filială
şi dragoste frăţească să fie înclinată
să-i ofenseze pe cei de deasupra”[10].
Dragostea frăţească, relaţia dintre fraţi,
poate fi extinsă mai departe la dreptate şi justiţie
între prieteni. Confucius preda că, într-o familie, un tată
trebuie să fie blând, un fiu ascultător, un frate mai
mare prietenos şi un frate mai tânăr respectuos. Aici
bunătatea tatălui poate fi mai departe extinsă la
bunăvoinţa regelui faţă de supuşii săi.
Atâta timp cât se pot menţine tradiţiile de familie,
moralitatea socială poate fi şi ea menţinută
în mod natural. „Se cultivă pe sine, pune ordine în
familie, guvernează drept statul şi face întregul regat
liniştit şi fericit“[11].
Buddhismul
şi taoismul sunt părţi ale culturii chineze care se
concentrează pe „părăsirea lumii pământene”.
Putem constata că influenţa buddhismului şi a
taoismului a impregnat toate aspectele vieţii oamenilor obişnuiţi.
Practicile adânc înrădăcinate în taoism cuprind
medicina chineză, qigong, geomanţie (Feng Shui) şi
ghicit. Aceste practici, ca şi conceptele buddhiste
referitoare la un regat ceresc şi un iad, răsplata
karmică a binelui şi retribuţia pentru răul făcut,
au format împreună cu etica lui Confucius nucleul culturii
tradiţionale chineze. Credinţele
confucianiste, buddhiste şi taoiste au oferit chinezilor un
sistem moral foarte stabil, imuabil, viabil „atât cât va dăinui
Cerul”[12].
Acest sistem etic a oferit baza pentru continuitate, pace şi
armonie în societate. Moralitatea
aparţine tărâmului spiritual; astfel încât este
deseori de natură conceptuală. Cultura exprimă un
astfel de sistem moral abstract în limbajul care poate fi înţeles
în mod obişnuit. Să
luăm, de exemplu, cele „Patru opere clasice chinezeşti”,
cele mai cunoscute patru romane din cultura chineză. Călătoria
spre Vest[13]
este o povestire mitică. Un
Vis al casei roşii[14] începe cu un dialog între o piatră
însufleţită, Zeitatea-Spaţiului-Infinit şi
Tao-al-Timpului-Nemărginit la Stânca-Fără-Temelie-a-Marelui-Munte-Pustiit.
Acest dialog dă cheia enigmei pentru drama umană care se
desfăşoară în roman. Proscrişii din Mlaştină[15] începe cu o poveste în care premierul
Hong, însărcinat cu afaceri militare, eliberează în
mod accidental 108 demoni. Această legendă explică
originea celor „108 proscrişi militanţi ai curajului”.
Trei Regate[16]
începe
cu o avertizare cerească asupra unui dezastru şi se
termină inevitabil după voinţa zeilor: „Afacerile
lumeşti năvălesc ca un fluviu fără sfârşit;
un destin fixat de cer, de întindere infinită, le hotărăşte
pe toate". Alte poveşti binecunoscute, precum Romanul
lui Zhou din Est[17] şi Povestea completă a lui
Yue Fei[18] încep cu legende asemănătoare. Folosirea
de către romancieri a miturilor n-a fost o coincidenţă,
ci reflectarea unei filozofii, constituind în înclinaţia
intelectualilor chinezi spre natură şi umanitate. Aceste
romane au avut o profundă influenţă asupra minţii
chineze. Când se vorbeşte despre „dreptate”, oamenii se
gândesc mai degrabă la Guan Yu (160-219 d.C.) din Cele Trei Regate decât la conceptul însuşi – cum
dreptatea faţă de prietenii lui a trecut peste nori
şi a ajuns la cer; cum prin loialitatea de nezdruncinat faţă
de superiorul său şi faţă de fratele său
de cruce Liu Bei a câştigat respect chiar din partea duşmanilor
săi; cum curajul său în bătălie a triumfat în
cele mai cumplite situaţii, înfrângerea sa finală în
bătălia de lângă Turnul lui Mai; şi în
final, discuţia lui ca zeitate cu fiul său. Când se
vorbeşte despre „loialitate” chinezii se gândesc în mod
natural la Yue Fei (1103-1141 d.C.), general al dinastiei Song,
care şi-a servit ţara cu integritate şi loialitate
sinceră, şi la Zhuge Liang (181-234 d.C.), prim-ministru
al statului Shu în timpul perioadei celor Trei Regate care „a
dat tot ce a avut, până când inima a încetat să-i bată”. Elogierea
loialităţii şi a dreptăţii în cultura
tradiţională chineză a fost dezvoltată pe
deplin în aceste povestiri colorate. Principiile morale abstracte
pe care le-au ilustrat au fost specificate şi exprimate în
forme culturale. Taoismul
accentuează Adevărul, buddhismul – Compasiunea, iar
confucianismul pune preţ pe Loialitate, Toleranţă,
Bunăvoinţă şi Dreptate. „Formele lor diferă,
dar scopurile lor sunt aceleaşi … ele toate inspiră
oamenii să se reîntoarcă la Bunătate”[19].
Acestea sunt aspectele cele mai valoroase ale culturii tradiţionale
chineze, o cultură bazată pe credinţele
confucianiste, buddhiste şi taoiste. Cultura
tradiţională chineză este plină de concepte
şi principii precum Cerul, Tao, Zeu, Buddha, destin,
predestinare, bunăvoinţă, dreptate, corectitudine,
înţelepciune, credinţă, onestitate, pudoare,
loialitate, pietate filială, demnitate, etc. Mulţi
chinezi pot fi analfabeţi, dar piesele şi operele tradiţionale
le sunt încă bine cunoscute. Aceste forme culturale au
constituit căi importante prin care oamenii obişnuiţi
au învăţat morala tradiţională. Astfel că
distrugerea culturii tradiţionale chineze de către PCC
este un atac direct împotriva moralităţii chineze
şi subminează baza necesară păcii şi
armoniei în societate. Teoria comunistă malefică
se opune culturii tradiţionale „Filozofia”
Partidului Comunist contrazice în mod absolut cultura autentică
tradiţională chineză. Cultura tradiţională
respectă poruncile cerului, aşa cum spunea Confucius:
„Viaţa şi moartea sunt predestinate, iar bogăţia
şi poziţia sunt determinate de Cer”[20].
Atât buddhismul cât şi taoismul sunt forme ale teismului
şi cred în ciclul reîncarnării, al vieţii şi
morţii şi în cauzalitatea karmică a binelui şi
răului. Partidul Comunist - din contra - nu numai că
este ateu, dar mai mult - nu are nici o limită atunci când
sfidează Calea şi atacă principiile cereşti.
Confucianismul pune preţ pe familie, dar Manifestul
Comunist promovează deschis abolirea familiei. Cultura
tradiţională diferenţiază chinezii de străini,
dar Manifestul Comunist sprijină în mod clar sfârşitul
naţiunilor. Cultura confucianistă promovează bunătatea
faţă de ceilalţi, dar Partidul Comunist încurajează
lupta de clasă. Confucianismul încurajează loialitatea
faţă de rege şi dragostea pentru naţiune. Manifestul
Comunist promovează eliminarea naţiunilor. Pentru
câştigarea şi menţinerea puterii în China,
Partidul Comunist a trebuit în primul rând să-şi
planteze gândurile imorale în solul chinez. Mao Zedong spunea:
„Dacă vrem să răsturnăm o autoritate,
trebuie mai întâi să facem propagandă şi să
muncim în zona ideologiei”[21].
PCC a înţeles că teoria comunistă, violentă,
susţinută cu armele, constituie o respingere a ideilor
vestice şi că n-ar putea înfrunta istoria culturală
profundă a Chinei, veche de 5.000 de ani. Aşa că
PCC a trebuit să distrugă complet cultura tradiţională
chineză, pentru ca marxismul şi leninismul să poată
prelua scena politică a Chinei. Cultura tradiţională
este un obstacol pentru dictatura PCC Mao
Zedong a spus pe bună dreptate că nu urmează nici
Calea, nici Cerul[22].
Cultura tradiţională chineză a acţionat fără
îndoială ca un obstacol uriaş în înfruntarea Căii
de către PCC şi în lupta acestuia cu Cerul. Loialitatea
în cultura tradiţională chineză nu însemna
devotament orb. În ochii oamenilor, împăratul este un „fiu
al Cerului” – cu Cerul deasupra sa. Împăratul nu poate
fi tot timpul corect. De aceea era nevoie de observatori pentru a
scoate mereu în relief greşelile împăratului. Existau
scriitori care înregistrau fiecare cuvânt şi fiecare faptă
a împăraţilor în cronicile chineze. Învăţaţii
oficiali puteau deveni profesorii regilor lor înţelepţi,
iar comportamentul împăratului era judecat de lucrările
confucianiste clasice. Dacă împăratul era imoral -
neiluminat la Cale - oamenii se puteau ridica pentru a-l răsturna,
aşa cum a fost cazul când Chengtang l-a atacat pe Jie, sau când
regele Wu l-a înlocuit pe Zhou[23].
Aceste răscoale, judecate prin prisma culturii tradiţionale,
n-au fost considerate încălcări ale loialităţii
sau ale Căii. Au fost văzute mai degrabă ca aplicări
ale Căii în numele Cerului. Când Wen Tianxiang (1236-1283
d.C.)[24],
binecunoscut comandant militar al dinastiei Song, a fost luat
prizonier, el a refuzat să se predea invadatorilor mongoli,
chiar şi atunci când împăratul a încercat să-l
convingă să se predea. Aceasta deoarece, fiind
confucianist, credea că „oamenii sunt cei mai importanţi;
naţiunea vine după aceea; la urmă vin conducătorii”[25]. Partidul
Comunist, dictatorial, n-a putut accepta nicicum asemenea credinţe
tradiţionale. PCC a vrut să-şi canonizeze liderii
şi să promoveze un cult al personalităţii, aşa
că n-a permis ca asemenea concepte îndelung menţinute,
precum Cerul, Calea şi zeii, să guverneze de deasupra.
PCC ştia că acest lucru era considerat cea mai odioasă
şi enormă crimă împotriva Cerului şi a Căii,
dacă era măsurată cu standardele culturii tradiţionale.
Erau conştienţi că atâta timp cât exista cultură
tradiţională, oamenii n-ar fi elogiat PCC ca fiind
„mare, glorios şi corect”. Învăţaţii ar
fi continuat tradiţia „riscându-şi vieţile
pentru a atrage atenţia regelui”, „menţinând justiţia
cu preţul vieţilor lor”[26]
şi ar fi aşezat în continuare oamenii deasupra conducătorilor.
Astfel oamenii n-ar fi putut deveni marionete ale PCC, iar acesta
n-ar fi putut impune cu forţa „gândirea standard”
maselor. Respectul
culturii tradiţionale pentru Cer, Pământ şi Natură
a devenit un obstacol în calea „bătăliei cu natura”
dusă de PCC în efortul de a „transforma Cerul şi Pământul".
Cultura tradiţională preţuieşte viaţa
umană, afirmând că „orice situaţie care implică
o viaţă omenească trebuie tratată cu grijă
maximă”. O asemenea percepţie a fost un obstacol
pentru genocidul în masă iniţiat de PCC şi pentru
conducerea prin teroare. „Calea cerească”, standard moral
fundamental al culturii tradiţionale, interfera cu
manipularea principiilor morale de către PCC. Aceste motive
au determinat PCC (care încerca să-şi susţină
controlul) să considere cultura tradiţională un
inamic. Cultura
tradiţională pune sub semnul întrebării
legitimitatea guvernării PCC Cultura
tradiţională chineză crede în zei şi în
poruncile cereşti. Acceptarea poruncilor Cerului presupune că
cei care conduc sunt înţelepţi, trebuie să urmeze
Calea şi să fie aleşi conform destinului.
Acceptarea credinţei în zei implică acceptarea faptului
că autoritatea asupra umanităţii este fixată
în Cer. Principiul
conducător al PCC se rezumă aşa: „niciodată
lanţul tradiţiei nu ne va mai lega, nu vor mai apărea
robi şi sclavie. Pământul se va înălţa pe
fundaţii noi; am fost nimic, vom fi totul"[27]. PCC
promovează materialismul istoric, consideră comunismul
drept un paradis pământesc, iar pe drumul către acest
paradis eşti condus de proletarii pionieri - cu alte cuvinte
de către Partidul Comunist. Astfel credinţa în zei a
pus în mod direct sub semnul întrebării legitimitatea
guvernării PCC. II. Cum
sabotează Partidul Comunist cultura tradiţională Tot
ceea ce face PCC are un scop politic. Pentru a-şi impune, menţine
şi consolida tirania, PCC trebuie să înlocuiască
natura umană cu natura sa malefică şi cultura tradiţională
chineză cu cultura sa de Partid, bazată pe minciună,
răutate şi violenţă. Această distrugere
şi substituire cuprinde relicve culturale, aşezări
istorice şi cărţi antice, care constituie lucruri
tangibile, dar şi lucruri intangibile precum concepţia
tradiţională despre moralitate, viaţă şi
lume. Sunt implicate toate aspectele vieţii oamenilor, incluzând
acţiunile lor, gândurile şi stilul lor de viaţă.
În acelaşi timp, PCC priveşte manifestările
culturale superficiale şi lipsite de semnificaţie, ca
„esenţă”, le reţine şi apoi pune această
„esenţă” ca faţadă. În timp ce păstrează
aparenţa tradiţiei, Partidul înlocuieşte adevărata
tradiţie cu cultura de Partid. Apoi înşeală
oamenii şi comunitatea internaţională sub faţada
„continuării şi dezvoltării” culturii tradiţionale
chineze. Distrugerea simultană a
celor trei religii
Deoarece
cultura tradiţională este înrădăcinată
în confucianism, buddhism şi taoism, primul pas al PCC în
distrugerea acesteia a fost năruirea manifestărilor
principiilor divine în lumea umană prin distrugerea celor
trei religii care le corespund. Toate
cele trei mari religii - confucianismul, buddhismul şi
taoismul - s-au confruntat cu distrugeri în decursul diferitelor
perioade istorice. Să luăm ca exemplu buddhismul. Acesta
a suferit patru persecuţii majore în decursul istoriei,
cunoscute sub numele de cele „trei Wu şi un Zong” -
persecuţia adepţilor buddhişti de către patru
împăraţi chinezi. Împăratul Taiwu[28]
al dinastiei Wei de Nord (386-534 d.C.) şi împăratul
Wuzong[29]
al dinastiei Tang (618 – 907 d.C.) au încercat să năruie
buddhismul pentru a face să triumfe taoismul. Împăratul
Wu[30]
al dinastiei Zhou de Nord (557-581 d.C.) a încercat să
distrugă simultan buddhismul şi taoismul, venerând
confucianismul. Împăratul Shizong[31]
al dinastiei Zhou Târzii (951-960 d.C.) a încercat să năruie
buddhismul pur şi simplu în scopul de a folosi statuile
Buddha pentru a bate monezi; dar nu s-a atins de taoism sau
confucianism. PCC
este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a
celor trei religii. Imediat după ce a înfiinţat
guvernul, PCC a început distrugerea templelor, arderea
scripturilor şi a forţat călugării şi călugăriţele
buddhiste să se reîntoarcă la viaţa seculară.
N-a fost blând nici cu locurile religioase. În anii ‘60 cu
greu mai puteai găsi aşezări religioase rămase
în China. Marea Revoluţie Culturală a adus catastrofe
chiar mai mari religiei şi culturii în timpul campaniei de
„înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”[32]:
ideile vechi, cultura veche, datinile vechi şi obiceiurile
vechi. De
exemplu, primul templu buddhist din China a fost Templul Calului
Alb (Bai Ma)[33]
construit la începutul dinastiei Han de Est (25-220 d.C.) în
afara oraşului Luoyang, provincia Henan. Este onorat ca „leagănul
buddhismului în China” şi „cămin al fondatorului”.
În timpul „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi”,
Templul Calului Alb desigur că nu putea scăpa de jefuire. Lângă Templul Calului Alb exista o brigadă de producţie.
Secretarul organizaţiei de Partid a incitat ţăranii
să distrugă templul în numele „revoluţiei”. Au
fost distruse statuile din argilă ale celor 18 Arhaţi,
vechi de peste 1.000 de ani, create în timpul dinastiei Liao
(916-1125 d.C.). Au fost arse scripturile Beiye[34]
aduse de un eminent călugăr indian din China cu 2.000 de
ani în urmă. Calul de Jad, o comoară rară, a fost
zdrobit în bucăţi. Câţiva ani mai târziu regele
Cambogiei în exil, Norodom Sihanouk, a cerut în mod special să
se acorde respectul cuvenit Templului Calului Alb. Zhou Enlai,
premierul chinez din acea vreme a ordonat transportul pe furiş,
către Luoyang, a scripturilor Beiye depozitate în Palatul
Imperial din Beijing şi a statuilor celor 18 Arhaţi
create în timpul dinastiei Qing, de la templul Norilor de Azur (Biyun)
din parcul Xiangshan[35],
de la periferia Beijing-ului. Prin aceasta înlocuire fictivă
a fost „rezolvată” o problemă diplomatică[36]. Revoluţia Culturală a început în mai 1966. A fost în realitate
„revoluţionarizarea” culturii chineze într-un mod
distructiv. Începând cu august 1966, iureşul „înlăturării
celor Patru Lucruri Vechi” pârjolea întregul teritoriu al
Chinei. Privite ca obiecte ale „feudalismului, capitalismului
şi revizionismului” templele buddhiste şi taoiste,
statuile Buddha, locurile istorice şi teatrele, scrierile
caligrafice, picturile şi antichităţile au devenit
ţinte principale ale distrugerii Gărzilor Roşii[37].
Să luăm ca exemplu statuile Buddha. În vârful Dealului
Longevităţii în Palatul de Vară[38]
din Beijing existau 1.000 de statui Buddha colorate, smălţuite
în relief. După „înlăturarea celor Patru Lucruri
Vechi”, toate au fost deteriorate. Nici una nu mai are setul
complet al celor cinci organe de simţ. Aşa
stăteau lucrurile în capitală şi tot aşa a
fost şi în restul ţării. N-au scăpat nici
chiar aşezările izolate din ţară. În districtul Dai din provincia Shanxi exista un templu numit Tiantai. A
fost construit în perioada Taiyan din timpul dinastiei Wei de
Nord, acum 1.600 ani, şi avea statui şi fresce preţioase.
Cu toate că era situat pe o pantă, destul de departe de
reşedinţa districtului, în ciuda greutăţilor,
cei care au participat la „înlăturarea celor Patru Lucruri
Vechi” au reputat o „victorie deplină” asupra statuilor
şi frescelor.… Templul Louguan[39]
unde Lao Zi şi-a ţinut lecţiile şi unde a lăsat
faimosul său Tao-te Ching acum 2.500 de ani este
situat în districtul Zhouzhi al provinciei Shaanxi. Situate în
jurul platformei unde Lao Zi şi-a ţinut lecţiile,
pe o rază de 10 li[40], există peste 50 de locuri istorice,
inclusiv Templul Venerării Înţeleptului (Zhongsheng
Gong), pe care împăratul Tang Gaozu Li Yuan[41]
l-a construit cu peste 1.300 ani în urmă pentru a-şi arăta
respectul faţă de Lao Zi. Acum Templul Louguan şi
alte locuri istorice au fost distruse şi toţi preoţii
taoişti au fost forţaţi să plece. Conform
canonului taoist, după ce o persoană devine preot taoist
nu-şi mai poate rade barba sau tăia părul. Însă
în zilele noastre preoţii taoişti sunt forţaţi
să-şi taie părul, să-şi scoată roba
taoistă şi să devină membri ai comunităţii
populare[42].
Unii dintre ei s-au căsătorit cu fiicele ţăranilor
locali şi au devenit ginerii acestora…La locurile sacre
taoiste de pe Muntele Laoshan, în provincia Shandong, Templul Păcii
Supreme, Templul Clarităţii Supreme, Templul Doumu, Mânăstirea
de Călugăriţe Huayan, Templul Ningzhen, Templul lui
Guan Yu, statuile Divinităţii, vasele de sacrificiu,
pergamentele sutrelor buddhiste, relicvele culturale şi plăcile
din temple au fost toate distruse şi arse. Templul
Literaturii din provincia Jilin este unul dintre cele patru temple
vestite ale lui Confucius în China. În timpul „înlăturării
celor Patru Lucruri Vechi” a fost grav deteriorat[43]. Un mod special de a distruge
religia Lenin
spunea: „cel mai uşor mod de a captura o cetate este din
interior”. PCC, care este un urmaş al marxism-leninismului,
înţelege acest lucru în mod natural şi tacit. În
sutra „Mahayana Mahaparinirvana”[44],
Buddha Shakyamuni a prezis că după ce va intra în
Nirvana, demonii vor fi reîncarnaţi în călugări,
călugăriţe şi buddhişti laici, bărbaţi
şi femei, pentru a submina Dharma. Desigur, nu putem şti
precis la ce s-a referit Buddha Shakyamuni. Însă distrugerea
buddhismului de către PCC a început într-adevăr cu
formarea unui „front unit” cu câţiva buddhişti. PCC
a trimis chiar membrii ai Partidului Comunist pe ascuns pentru a
se infiltra direct în religie şi a o submina din interior.
Într-o şedinţă de analiză critică în
timpul Revoluţiei Culturale, Zhao Puchu, vicepreşedinte
al Asociaţiei Buddhiste Chineze din acea vreme, a fost întrebat:
„tu eşti membru al Partidului Comunist, de ce crezi în
buddhism?”. Buddha
Shakyamuni a ajuns la iluminarea supremă şi completă
prin „percept, concentrare, înţelepciune”. Aşa că
înainte de nirvana sa, el şi-a îndrumat discipolii să
„susţină şi să respecte Perceptele. Să
nu le abandoneze şi să nu le încalce”. El a mai
avertizat că „Cei care încalcă perceptele sunt
detestaţi de cer, dragoni, spirite şi zei. Proasta lor
reputaţie se răspândeşte departe şi
pretutindeni… Când vieţile lor se vor termina, vor suferi
în iad pentru karma lor şi îşi vor întâlni soarta
necruţătoare. Apoi vor ieşi de acolo. Vor continua
să sufere purtând corpuri de fantome înfometate şi
animale. Vor suferi la nesfârşit
[45]
într-un astfel de ciclu, fără a se elibera”. Călugării
buddhişti politici au fost surzi la avertismentele lui
Buddha. În 1952 PCC şi-a trimis reprezentanţi la întâlnirea
inaugurală a Asociaţiei Buddhiste Chineze. La întâlnire
mulţi buddhişti din asociaţie au propus abolirea
perceptelor buddhiste. Au susţinut că aceste discipline
au cauzat moartea multor tineri. Unii chiar au pledat în favoarea
ideii că „oamenii ar trebui să fie liberi să
creadă în orice religie. Călugării şi călugăriţele
ar trebui să fie liberi să se căsătorească,
să bea alcool şi să mănânce carne. Nimeni n-ar
trebui să intervină în legătură cu aceasta”.
În acel timp, maestrul Xuyun prezent la întrunire a văzut că
buddhismul se confrunta cu pericolul dispariţiei în China.
El a păşit înainte, opunându-se propunerilor şi a
cerut menţinerea perceptelor şi costumelor buddhiste. Ca
urmare maestrul Xuyun a fost calomniat şi etichetat drept
„contra-revoluţionar”. A fost deţinut în camera
stareţului şi nu i s-a dat nici să mănânce
şi nici să bea. Nu i s-a permis să iasă afară
din cameră nici măcar pentru a folosi toaleta. I s-a mai
ordonat să predea aurul, argintul şi armele de foc pe
care le avea. Când Xuyun a răspuns că nu are aşa
ceva, a fost bătut atât de tare încât craniul i-a fost
fracturat şi sângera, iar coastele i-au fost rupte. În acel
timp, Xuyun avea aproape 112 ani. Poliţia militară l-a
împins de pe pat pe podea. Când s-au întors a doua zi şi
l-au găsit pe Xuyun încă viu, l-au bătut din nou
cu brutalitate. Asociaţia
Buddhistă Chineză, fondată în 1952, şi Asociaţia
Taoistă Chineză, fondată în 1957, au declarat clar
în statutul lor de întemeiere că se află „sub
conducerea guvernului poporului”. În realitate sunt sub
conducerea ateistă a PCC. Ambele asociaţii au menţionat
că ar participa în mod activ la activităţile de
producţie şi construcţii şi ar pune în
aplicare politicile guvernamentale. Au fost complet transformate
în organizaţii seculare. Buddhiştii şi taoiştii
devotaţi care au rămas fideli perceptelor au fost
etichetaţi drept contra-revoluţionari, sau membri ai „sectelor
superstiţioase” şi societăţilor secrete. Sub
lozinca revoluţionară „purificarea buddhiştilor
şi a taoiştilor”, aceştia au fost încarceraţi,
forţaţi să se „reformeze prin muncă” sau
chiar executaţi. N-au fost cruţate nici religiile venite
din Vest: creştinismul, Biserica Catolică. Pe
baza statisticilor din cartea Persecutarea creştinilor de
către Partidul Comunist Chinez, publicată în 1958,
chiar numărul limitat de documente făcute publice relevă
faptul că, dintre clericii acuzaţi drept „aristocraţi”
sau „despoţi locali” un uluitor număr de 8.840 au
fost ucişi şi 39.200 au fost trimişi în lagăre
de muncă. Printre clericii etichetaţi drept „contra-revoluţionari”,
2.450 au fost ucişi şi 24.800 trimişi în lagăre
de muncă[46]. Religiile
sunt căi prin care oamenii se ridică din lumea seculară
şi se cultivă. Ele pun accentul pe „celălalt
mal” (ţărmul iluminării perfecte) şi pe „Cer”.
Shakyamuni a fost un prinţ indian. Pentru a căuta mukti[47],
o stare în care se poate obţine pacea minţii, înţelepciune
mai înaltă, iluminare totală şi Nirvana[48],
a renunţat la tron, plecând în munţii împăduriţi
pentru a cultiva prin greutăţi şi chinuri. Înainte
ca Iisus să devină iluminat, Satan l-a dus pe vârful
unui munte şi i-a arătat regatele lumii în toată
splendoarea lor. Satan a spus “Dacă mi te închini şi
mă venerezi, îţi voi da toate acestea”. Dar Iisus n-a
putut fi ispitit. Însă călugării politici şi
pastorii care au format fronturi unite cu PCC au aranjat o serie
de înşelăciuni şi minciuni precum: „buddhismul
lumii umane” şi „religia este adevărul, aşa cum
este şi socialismul”. Ei au susţinut că „nu
există contradicţii între malul acesta şi celălalt”.
I-au încurajat pe buddhişti şi taoişti să
caute fericirea, gloria, splendoarea, bogăţia şi
rangul în această viaţă şi au modificat
doctrinele religioase şi înţelesul lor. Buddhismul
interzice omorul. PCC a omorât oamenii ca pe muşte în
timpul „suprimării contra-revoluţionarilor”[49].
Dar călugării politici au justificat acest lucru spunând
că „omorârea contra-revoluţionarilor este o
compasiune chiar mai mare”. În timpul „războiului de
rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin
pentru Coreea”[50]
(1950-1953) călugării au fost chiar trimişi direct
în liniile frontului pentru a ucide. Să
luăm un alt exemplu din creştinism. În 1950, Wu Yaozong[51]
a format „Biserica Patriotică”, sau a „Celor Trei”
care urmează principiile: auto-administrare, auto-sprijinire
şi auto-propagare. Susţinea că astfel vor scăpa
de „imperialism” şi se vor alătura în mod activ „războiului
de rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin
pentru Coreea”. Un bun prieten de-al lui a fost încarcerat
peste 20 de ani pentru că a refuzat să se alăture
„Bisericii Patriotice” şi a suferit tot felul de torturi
şi umilinţe. Când l-a întrebat pe Wu Yaozong: „Cum
priveşti miracolele pe care le-a făcut Iisus?”, Wu a răspuns:
„Eu m-am lepădat de toate”. Nerecunoaşterea
miracolelor lui Iisus echivalează cu nerecunoaşterea
Paradisului lui Iisus. Cum poate fi cineva considerat creştin
când nu recunoaşte nici măcar Paradisul unde s-a
ridicat Iisus? Oricum, în calitate de fondator al „Bisericii
Patriotice”, Wu Yaozong a devenit membru al Comitetului
Permanent al Conferinţei Consultative Politice. Când a păşit
în Marea Sală a Poporului[52],
probabil că uitase complet cuvintele lui Iisus „Iubeşte-l
pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău
şi cu tot cugetul tău. Aceasta este prima şi cea
mai mare poruncă." (Matei,22:37-38). „Dă-i
Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu”. (Matei, 22:21) Partidul
Comunist Chinez a confiscat proprietăţile templelor, a
forţat călugării şi călugăriţele
să studieze marxism-leninism pentru a le spăla creierul
şi chiar i-a dus la muncă forţată. De exemplu,
în oraşul Ningbo, provincia Zhejiang exista un „atelier
buddhist”. Peste 25.000 de călugări şi călugăriţe
au fost forţaţi să muncească acolo. Mai absurd
este că PCC, pentru a dezintegra buddhismul, a încurajat călugării
şi călugăriţele să se căsătorească.
De exemplu, chiar înainte de 8 martie, Ziua Femeii, în 1951,
Federaţia Femeilor din oraşul Changsha, provincia Hunan
a ordonat tuturor călugăriţelor din provincie să
se hotărască să se căsătorească în
câteva zile. În plus, călugării tineri şi viguroşi
au fost forţaţi să intre în armată şi au
fost trimişi pe câmpul de luptă drept carne de tun[53]. Diverse
grupuri religioase din China au fost desfiinţate de PCC în
urma suprimării brutale. Adevărata elită a
buddhismului şi taoismului a fost suprimată. Dintre cei
rămaşi mulţi s-au reîntors la viaţa seculară,
iar alţii au devenit agenţi secreţi ai Partidului
Comunist, îmbrăcând sutana[54],
roba taoistă, sau roba lungă de pastor, pentru a deforma
Scripturile buddhiste, Canonul taoist şi Sfânta Biblie
şi pentru a justifica mişcările PCC folosind aceste
doctrine. Distrugerea
relicvelor culturale Ruinarea
relicvelor culturale este o parte importantă a distrugerii
culturii tradiţionale de către PCC. În campania de „înlăturare
a celor Patru Lucruri Vechi”, multe cărţi unicat,
scrieri caligrafice şi picturi colecţionate de
intelectuali au fost arse sau făcute bucăţi, ajungând
pastă pentru hârtie. Zhang Bojun[55]
avea o colecţie de familie care număra peste 10.000 de cărţi.
Conducătorii Gărzilor Roşii au pus o parte dintre
ele pe foc pentru a se încălzi. Ce a rămas a fost
trimis la fabricile de hârtie şi tocat pentru pastă de
hârtie. Hong
Qiusheng, specialist în restaurări de scrieri caligrafice
şi picturi, era un om mai în vârstă, căruia i se
spunea şi „doctorul miraculos” al scrierilor caligrafice
şi al picturilor antice. El a asamblat nenumărate
capodopere de talie mondială de exemplu picturile de decor
ale împăratului Huizong, al dinastiei Song[56],
picturile pe bambus ale lui Su Dongpuo[57],
şi picturile lui Wen Zhengming[58]
şi Tang Bohu[59].
Majoritatea sutelor de scrieri caligrafice şi picturi antice
pe care le-a salvat de-a lungul deceniilor deveniseră o colecţie
naţională de primă clasă. Scrierile
caligrafice şi picturile, pe care le-a colecţionat cu
mari eforturi, au fost etichetate ca aparţinând celor „Patru
Lucruri Vechi”, şi arse. Mai târziu domnul Hong a spus
printre lacrimi: „Peste 100 jin[60]
(50 kg) de scrieri caligrafice şi picturi; le-a luat mult
timp să le ardă !”[61].
“Problemele lumeşti apar şi dispar, Antic, modern, încolo şi încoace Dar râurile, munţii rămân neschimbaţi în gloria lor Şi pot fi văzuţi de pe această cărare…”[62] În
cazul în care chinezii de azi şi-ar mai aminti ceva din
istoria lor, s-ar simţi probabil diferit atunci când ar
recita acest poem al lui Meng Haoran. Locurile istorice ale
vestitului munte şi ale vestitului râu au fost distruse
şi au dispărut în furtuna „înlăturării
celor Patru Lucruri Vechi”. A fost distrus nu numai Pavilionul
Orhideei, unde Wang Xizhi[63]
a scris faimosul „Prolog la colecţia de poeme compuse la
Pavilionul Orhideei”[64],
ci şi mormântul lui Wang Xizhi. Fosta reşedinţă
a lui Wu Chen`en[65]
din provincia Jiangsu a fost demolată, ultima reşedinţă
a lui Wu Jingzi[66]
din provincia Anhui a fost şi ea distrusă, tabletele de
piatră pe care Su Dongpo a scris de mână articolul „Coliba
bătrânului beţiv de la marginea drumului”[67]
a fost răsturnată de tinerii revoluţionari[68]
şi literele de pe tableta de piatră au fost rase. Esenţa
culturii chineze a fost moştenită şi acumulată
în mii de ani. Dacă este distrusă, nu mai poate fi
restaurată. Cu toate acestea, PCC a distrus-o în mod barbar
în numele „revoluţiei”, fără pic de regret sau
ruşine. Când toţi plângeam după Vechiul Palat de
Vară, cunoscut ca „palat al palatelor”, care era ars de
forţele aliate ale Marii Britanii şi Franţei, când
oftam după monumentala lucrare a Enciclopediei Yongle[69],
distrusă de flăcările invadatorilor în timpul războiului,
am fi putut oare anticipa că distrugerea cauzată de PCC
va fi de o amploare mult mai mare, mai îndelungată şi
mai completă decât cea cauzată de oricare alt invadator? Distrugerea credinţelor
spirituale Pe
lângă distrugerea formelor fizice ale religiei şi
culturii, PCC şi-a folosit capacitatea supremă de care
dispunea şi pentru a distruge identitatea spirituală a
oamenilor, formată din credinţă şi cultură. Să
analizăm de exemplu felul în care PCC a tratat credinţele
etnice. PCC a considerat că tradiţiile grupului musulman
Hui fac parte din cele „Patru Lucruri Vechi” – gândire,
cultură, tradiţie, obiceiuri vechi. I-a forţat pe
cei din grupul etnic Hui să mănânce carne de porc.
Ţăranilor musulmani şi moscheelor li s-a cerut să
crească porci, iar fiecare gospodărie trebuia să
dea 2 porci pe an pentru ţară. Gărzile Roşii
chiar l-au forţat să mănânce excremente umane pe
Panchen Lama, al doilea (ca mărime) Buddha în viaţă.
Ei au împins trei călugări de la Templul Supremei
Fericiri, cel mai mare templu Buddhist construit în timpurile
moderne (1921), situat în oraşul Harbin, provincia
Heilongjiang, să afişeze un poster mare pe care scria
„În iad cu sutrele – sunt pline de rahat”. În
1971 Lin Biao[70],
vicepreşedinte al Comitetului Central al PCC, a încercat să
fugă din China, dar a fost ucis când avionul său s-a prăbuşit
în Undurkhan, Mongolia. Mai târziu, la reşedinţa
Maojiawan din Beijing a lui Lin, au fost găsite câteva
citate confucianiste. Drept urmare PCC a pornit o campanie nebună
de „critică a lui Confucius”. Un scriitor numit Liang
Xiao[71]
a publicat un articol în Steagul Roşu - revistă
reprezentativă a PCC - intitulat „Cine este Confucius?”.
Articolul îl descria pe Confucius drept „un nebun care dorea să
întoarcă istoria înapoi“ şi un „demagog înşelător
şi viclean”. Au urmat benzi desenate şi cântece
care-l demonizau pe Confucius. Aşa
au fost distruse complet demnitatea şi sacralitatea religiei
şi a culturii. Distrugere fără de
sfârşit
În
China antică, guvernul central îşi extindea conducerea
numai până la nivelul de judeţ; sub acest nivel
clanurile patriarhale îşi menţineau controlul autonom.
Aşa că, de-a lungul istoriei, distrugeri precum „arderea
cărţilor şi îngroparea învăţaţilor
confucianişti” de către împăratul Qin Shi Huang[72]
din dinastia Qin (221-207 î.C.) precum şi cele patru
campanii de eliminare a buddhismului între secolele V şi X
de către cei „trei Wu şi un Zong”, au fost toate
impuse de la vârf la bază, şi n-au putut elimina în
nici un chip cultura. Operele clasice şi ideile confucianiste
şi buddhiste au continuat să supravieţuiască
în vastele domenii ale societăţii. Prin contrast,
campania de înlăturare a celor „Patru Lucruri Vechi” de
către tinerii studenţi incitaţi de PCC a fost o mişcare
naţională pornită de jos, de „entuziasm spontan”.
Extinderea PCC în fiecare sat prin organizaţiile rurale de
Partid a dus la un control atât de strâns al societăţii
încât mişcarea „revoluţionară” a PCC s-a
extins fără sfârşit şi a afectat fiecare
persoană de pe fiecare petec de pământ din China. Niciodată
în decursul istoriei nici un împărat n-a eradicat din minţile
oamenilor lucrurile considerate ca fiind cele mai sacre şi
frumoase, aşa cum a procedat PCC, folosind propaganda bazată
pe calomnie şi insultă, la care s-a adăugat violenţa.
Eliminarea credinţei poate fi deseori mai eficientă
şi efectul ei de mai lungă durată decât
distrugerea lucrurilor fizice. Reformarea intelectualilor Caracterele
chinezeşti reprezintă esenţa celor 5.000 de ani de
civilizaţie. Forma şi pronunţia fiecărui
caracter, dialectele şi implicaţiile literare formate
din combinaţii ale caracterelor exprimă profunde sensuri
culturale. PCC nu numai că a simplificat caracterele chinezeşti,
dar a mai şi încercat să le înlocuiască cu
caracterele pinyin romanizate, fapt care ar fi dus la eliminarea
tuturor tradiţiilor culturale ale caracterelor chinezeşti
şi ale limbii. Dar planul de înlocuire a eşuat, evitându-se
degradări ulterioare ale limbii chineze. Însă
intelectualii chinezi care au moştenit această cultură
tradiţională n-au avut norocul de a fi scutiţi de
distrugere. Înainte
de 1949 China avea două milioane de intelectuali. Deşi
unii studiaseră în Vest, ei moşteniseră unele idei
confucianiste. PCC desigur nu putea slăbi controlul asupra
lor, deoarece, ca membri ai clasei „intelectual-aristocrate”
tradiţionale, modurile lor de gândire jucau roluri
importante în modelarea gândirii oamenilor obişnuiţi. În
septembrie 1951 PCC iniţia o „mişcare de reformă
a gândirii” pe scară largă, începând din mijlocul
intelectualilor de la Universitatea din Beijing, cerând „organizarea
unei mişcări (în mijlocul profesorilor din colegii,
licee şi şcoli primare şi a studenţilor din
colegii) de mărturisire a propriei istorii, cu loialitate
şi în mod onest”, astfel încât să fie curăţate
orice elemente contra-revoluţionare[73]. Lui
Mao Zedong nu i-au plăcut niciodată intelectualii. El
spunea: „Ei (intelectualii) trebuie să fie conştienţi
de un adevăr, anume că mulţi aşa-numiţi
intelectuali - relativ vorbind - sunt complet ignoranţi, iar
muncitorii şi fermierii ştiu uneori mai mult decât ei”[74].
Comparativ cu muncitorii şi ţăranii, intelectualii
nereformaţi nu erau „curaţi” şi analizând
lucrurile până la capăt, muncitorii şi
ţăranii erau cei mai „curaţi” oameni, chiar dacă
mâinile lor erau murdare şi picioarele mânjite cu bălegar
de vacă…[75]
Persecuţia
intelectualilor de către PCC a început cu diverse forme de
acuzare, începând în 1951 cu criticarea lui Wu Xun[76]
pentru „şcolile care funcţionau cu bani cerşiţi”,
până la atacul lui Mao Zedong împotriva scriitorului Hu
Feng[77],
care a fost etichetat drept contra-revoluţionar în 1955. La
început intelectualii nu erau clasificaţi drept reacţionari,
dar începând cu 1957, după ce câteva grupuri religioase
majore au cedat datorită „frontului unificat”, PCC şi-a
putut focaliza energia asupra intelectualilor. Astfel a fost
lansată mişcarea „Anti Dreapta”. Spre
sfârşitul lui februarie 1957, susţinând că „lasă
o sută de flori să înflorească şi o sută
de şcoli de gândire să se întreacă”, PCC a
cerut intelectualilor să-şi exprime sugestiile şi
criticile faţă de Partid, promiţând că nu vor
exista represalii. Intelectualii erau de mult nemulţumiţi
de rolul conducător pe care şi-l asumase PCC în orice
domeniu, în ciuda faptului ca era nepriceput, şi de uciderea
de către PCC a oamenilor nevinovaţi în timpul
campaniilor de „reprimare a contra-revoluţionarilor” din
1950-1953 şi de „eliminare a contra-revoluţionarilor”
din 1955-1957. Şi-au închipuit că PCC devenise în sfârşit
descuiat la minte. Aşa că au început să vorbească
deschis despre adevăratele lor sentimente şi critica lor
a devenit din ce în ce mai intensă. La
mulţi ani după aceste întâmplări mai sunt încă
oameni care cred că Mao Zedong a început să atace
intelectualii numai după ce s-a enervat la criticile lor
excesiv de aspre. Adevărul este însă altul. Pe
15 mai 1957 Mao Zedong scria un articol intitulat „Lucrurile încep
să se schimbe”, articol care a circulat printre oficialii
superiori ai PCC. Articolul spunea „Recent, cei de dreapta s-au
arătat a fi cei mai hotărâţi şi cei mai înverşunaţi…
Cei cu vederi de dreapta, anti-comunişti, încearcă cu
disperare să stârnească un uragan de gradul şapte
în China … şi au o puternică tendinţă de a
distruge Partidul Comunist”[78].
După aceasta, oficialii care fuseseră indiferenţi
la campania „lăsării sutei de flori care să înflorească
şi sutei de şcoli de gândire care să se întreacă”
au devenit deodată entuziaşti şi „plini de zel”.
În memoriile ei Trecutul nu dispare ca fumul, fiica
lui Zhang Bojun povestea: „Li Weihan, ministru al Departamentului Frontului Unit de Muncă, l-a sunat personal pe Zhang Bojun pentru a-l invita la o întâlnire clarificatoare şi a-i expune opinia despre PCC. A fost aranjat ca Zhang să stea pe o canapea pe un rând din faţă. Neştiind că era o cursă, Zhang şi-a rostit în mod clar dezaprobarea f |
