Cuvânt înainte

Când se vorbeşte despre tiranie, majoritatea chinezilor se gândeşte la Qin Shi Huang (259-210 î.C.), primul împărat din dinastia Qin, a cărui curte opresivă a ars cărţile de filozofie şi a îngropat de vii intelectualii care studiau confucianismul. Tratamentul nemilos pe care l-a aplicat Qin Shi Huang propriului popor îşi are originea în strategia sa „de susţinere a puterii cu toate mijloacele existente sub împărăţia Cerului”[1]. Strategia sa a avut patru puncte principale: taxarea excesivă; disiparea resurselor umane în proiecte care aveau ca scop glorificarea persoane sale; folosirea torturii, legi draconice şi pedepsirea chiar şi a membrilor familiilor şi a vecinilor celor condamnaţi; controlul conştiinţei oamenilor prin blocarea tuturor surselor de gândire şi expresie liberă prin arderea cărţilor şi chiar îngroparea de vii a intelectualilor. Sub conducerea lui Qin Shi Huang, China avea o populaţie de aproximativ 10 milioane; curtea lui Qin a obligat mai mult de 2 milioane de oameni la muncă forţată. Qin Shi Huang a adus legi draconice şi pe tărâmul intelectual, interzicând gândirea liberă. Pe timpul domniei sale au fost omorâţi mii de intelectuali care studiau confucianismul şi oficiali care criticau guvernul.  

Astăzi, violenţa şi abuzurile Partidului Comunist Chinez (PCC) sunt chiar mai severe decât cele ale tiranicei dinastii Qin. Filozofia PCC este una de „luptă”; conducerea comunismului a fost construită pe baza „luptei de clasă”, a „luptelor pentru orientare” şi a „luptei ideologice”, atât în China cât şi în alte ţări. Mao Zedong, primul conducător al PCC al Republicii Populare Chineze a afirmat deschis: „Cu ce se poate lăuda împăratul Qin Shi Huang? El a omorât doar 460 de intelectuali, pe când noi am omorât 46.000. Există oameni care ne acuză că practicăm dictatura, asemenea împăratului Qin Shi Huang, ceea ce recunoaştem în totalitate. Se potriveşte cu realitatea. Păcat că nu ne-au dat suficient credit, aşa că trebuie să facem mai mult”[2].

Să aruncăm o privire asupra Chinei în cei 55 de ani chinuitori de dictatură a PCC. Având drept filozofie de bază „lupta de clasă”, PCC a făcut totul pentru a comite un „genocid al claselor” şi a instaurat domnia terorii prin mijloacele violente ale revoluţiei. Crimele şi spălarea pe creier au fost folosite pentru a suprima orice altă credinţă în afară de cea în teoria comunismului. PCC a lansat mişcare după mişcare cu scopul de a-şi crea o imagine invincibilă şi asemănătoare cu cea a unei forţe divine. Urmând teoria luptei de clasă şi a revoluţiei, PCC a încercat să elimine dizidenţii şi clasele care i s-au opus, folosind violenţa şi minciuna, forţând poporul chinez să devină un servitor docil aflat sub conducerea sa tiranică.

 

I. Reforma agrară - eliminarea clasei proprietarilor de pământ

După nici trei luni de la înfiinţarea Chinei comuniste, PCC lansat campania eliminării proprietarilor de pământ ca una din „liniile directoare” ale programului de reformă agrară în întreaga ţară. Sloganul Partidului - „pământ ţăranilor” - a încurajat partea egoistă a ţăranilor fără pământ, îndemnându-i să se lupte cu proprietarii de pământ folosind orice mijloace, fără să ţină cont de implicaţiile morale ale faptelor lor. Reforma agrară a stipulat explicit eliminarea clasei proprietarilor de pământ şi a împărţit populaţia rurală în categorii sociale. Douăzeci de milioane de locuitori ai satelor din întreaga ţară au fost etichetaţi drept „proprietari de pământ”, „chiaburi”, „reacţionari” sau „elemente rele”. Aceşti proaspăt „desmoşteniţi” au fost supuşi discriminării, umilinţelor şi şi-au pierdut total drepturile civile. În acelaşi timp cu extinderea campaniei de reformă agrară în zonele îndepărtate şi în cele populate de minorităţi etnice, s-au extins rapid şi organizaţiile PCC. Comitetele de Partid orăşeneşti şi filialele de Partid săteşti s-au răspândit în întreaga Chină. Filialele locale erau purtătoarele de cuvânt ale Comitetului Central al PCC şi în acelaşi timp „prima linie” a frontului luptei de clasă, instigând ţăranii la luptă împotriva celor care aveau pământul. Aproximativ 100.000 de proprietari de pământ au murit în cursul acestei mişcări. În unele regiuni, PCC şi ţăranii au omorât proprietarii de pământ şi membrii familiilor acestora, fără să ţină seama de vârstă sau sex, pentru a elimina total  clasa proprietarilor de pământ.

În acelaşi timp, PCC a lansat primul său val de propagandă, declarând că „primul secretar Mao este marele salvator al poporului” şi că „numai PCC este capabil să salveze China” În cursul reformei agrare, ţăranii fără pământ şi-au realizat scopurile în urma implementării politicii PCC de deposedare şi jaf, fără să le pese deloc de mijloacele folosite. Viaţa ţăranilor săraci s-a îmbunătăţit şi ei au considerat că aceasta se datorează PCC şi drept urmare au acceptat propaganda PCC conform căreia Partidul reprezenta interesele poporului.

Pentru noii proprietari de pământ zilele bune ale sloganului „pământ pentru ţărani” nu aveau să dureze mult. După numai doi ani, PCC a impus ţăranilor un număr de lucruri: grupurile de ajutor reciproc, cooperativele primare, cooperativele avansate, şi comunele populare. Folosind sloganul care critica „femeile cu picioarele legate” (cele care se mişcă încet), an după an PCC a continuat să preseze ţăranii să se „avânte” spre socialism. Cu cerealele, bumbacul şi uleiul de gătit supuse unui sistem de producţie şi distribuire unic în întreaga ţară, majoritatea produselor agricole au fost excluse din schimbul de piaţă. În plus PCC a stabilit un sistem de înregistrare a populaţiei prin care ţăranilor li s-a interzis posibilitatea de a merge să caute de lucru sau să locuiască în oraşe. Cei care erau înregistraţi ca rezidenţi ai zonelor rurale nu aveau voie să cumpere cereale din magazinele de stat, iar copii lor nu aveau voie să meargă la şcoală în oraş. Copiii ţăranilor nu puteau decât să rămână ţărani, astfel că cei 360 milioane de locuitori ai satelor în 1950 au fost transformaţi într-o clasă discriminată de cetăţeni.

Începând cu 1978, în primii cinci ani după migrarea de la sistemul colectiv la un sistem bazat pe contractul familial, dintre cei 900 de milioane de ţărani, unii au avut de câştigat, venitul lor a crescut oarecum, iar statutul lor social s-a îmbunătăţit întrucâtva. Însă acest câştig minor avea să dispară curând datorită unei structuri de preţuri care favorizează produsele industriale faţă de cele agricole; ţăranii aveau să se afunde în sărăcie încă o dată. Diferenţa între veniturile populaţiei de la oraş şi a populaţiei de la sat s-a mărit drastic, iar discrepanţele economice au continuat să crească. Noii proprietari de pământ şi ţăranii bogaţi au reapărut la sate. Date ale agenţiei China Nouă, purtătoarea de cuvânt a PCC, arată că, din 1997, venitul în marile zone de producţie cerealieră, venitul majorităţii gospodăriilor rurale, a stagnat sau chiar s-a micşorat în unele cazuri. Cu alte cuvinte, câştigul obţinut de ţărani din producţia agricolă n-a crescut de fapt. Raportul între venitul de la oraşe şi cel de la sate a crescut de la 1.8 / 1 în anii 1980 la 3.1 / 1 astăzi.

 

II. Reforma industrială şi comercială - eliminarea clasei capitaliştilor

O altă clasă pe care PCC a vrut să o elimine a fost burghezia, care deţinea capital în oraşe şi în satele mai mari. În perioada reformei industriei şi a comerţului în China, PCC susţinea că cele două clase, clasa capitaliştilor şi clasa muncitoare au o natură diferită: clasa capitaliştilor este clasa exploatatoare, în timp ce clasa muncitoare nu este exploatatoare şi este împotriva exploatării. Conform acestei logici, clasa exploatatoare s-a născut pentru a exploata şi va continua exploatarea până în momentul în care va pieri; nu putea fi decât eliminată, reformarea ei fiind imposibilă. În aceste condiţii PCC a folosit ca metode de transformare a capitaliştilor şi a negustorilor atât spălarea pe creier cât şi omorul. PCC a folosit vechea şi mult uzitata metodă a susţinerii celor docili şi distrugere a celor care aveau păreri opuse. Dacă renunţai la bunurile tale în favoarea statului şi susţineai PCC erai considerat un element-problemă minor. Dacă însă nu erai de acord sau te plângeai de politica PCC, erai etichetat drept reacţionar şi deveneai ţinta dictaturii draconice a PCC.

În timpul domniei terorii rezultate ca urmare a aplicării acestor reforme, toţi capitaliştii şi proprietarii de firme au renunţat la proprietăţi. Mulţi dintre ei n-au putut îndura umilinţele la care erau supuşi şi s-au sinucis. Chen Yi, primarul Shanghai-ului din vremea respectivă, întreba în fiecare zi „Câţi paraşutişti am avut azi?” referindu-se la numărul de capitalişti care se sinuciseseră în ziua respectivă prin aruncare de pe acoperişurile clădirilor. În numai câţiva ani PCC a eliminat complet proprietatea privată în China.

În timpul implementării programelor de reformă industrială şi agrară, PCC a lansat o mulţime de mişcări prin care a persecutat poporul chinez. Dintre aceste mişcări au făcut parte: suprimarea „contra-revoluţionarilor”, campania reformei gândirii, curăţarea clicii anti-PCC condusă de Gao Gang şi Rau Shushi, investigarea grupului contra-revoluţionar al lui Hu Feng[3], campania celor „Trei Anti”, campania celor „Cinci Anti”, şi suprimarea „în profunzime” a contra-revoluţionarilor. PCC a folosit aceste mişcări pentru a persecuta nenumăraţi oameni nevinovaţi. În fiecare mişcare politică PCC s-a folosit din plin de resursele pe care le controla, de guvern şi comitetele de Partid, de filialele şi sub-filialele acestuia. Trei membri de Partid formau o mică celulă „de luptă”, infiltrându-se în toate satele şi cartierele. Aceste „echipe de luptă” erau omniprezente şi nu lăsau nici o piatră neîntoarsă. Această reţea de control a Partidului care se întindea peste tot, moştenită de la „filialele Partidului înfiinţate în armată” în timpul anilor de război, a jucat un rol cheie în mişcările politice care au urmat.

 

III. Lupta împotriva religiei şi a grupurilor religioase

O altă atrocitate comisă de PCC după înfiinţarea Republicii Populare Chineze a fost suprimarea brutală a religiei şi interzicerea totală a grupărilor religioase independente. În 1950, PCC a ordonat guvernelor sale locale să interzică toate credinţele religioase neoficiale şi societăţile secrete. PCC susţinea că toate aceste grupuri „subversive” erau „uneltele” proprietarilor de pământ, fermierilor bogaţi, reacţionarilor, şi ale agenţilor secreţi ai Koumintang-ului (KMT). În lupta dusă la nivel naţional, guvernul a mobilizat clasele care-i inspirau încredere, pentru a-i identifica şi persecuta pe membrii diferitelor grupări religioase. Instituţiile guvernamentale la diferite niveluri au fost implicate direct în eliminarea acestor „grupuri superstiţioase”: comunităţile de creştini, catolici, taoişti (în special credincioşii I-Kuan Tao) şi buddhişti. Au ordonat tuturor membrilor acestor biserici, temple şi societăţi religioase să se înregistreze la agenţiile guvernamentale şi să declare public că au greşit prin implicarea lor. Cei care n-au procedat conform ordinelor guvernului au fost pedepsiţi sever. În 1951 guvernul a promulgat în mod formal regulamente prin care toţi cei care îşi continuau activitatea în grupurile religioase neoficiale erau ameninţaţi cu închisoare pe viaţă sau cu moartea.

Această mişcare a persecutat un mare număr de credincioşi, oameni buni şi care respectau legile. Statistici incomplete indică faptul că în anii 1950 cel puţin trei milioane de credincioşi şi membri ai unor grupuri neoficiale au fost persecutaţi, unii dintre ei fiind omorâţi. PCC a răscolit aproape fiecare gospodărie în întreaga ţară interogând oamenii, distrugând chiar şi statuile „zeului bucătăriei” la care ţăranii chinezi se închinau în mod tradiţional. Execuţiile au întărit mesajul conform căruia ideologia comunistă era singura ideologie legitimă şi singura credinţă legitimă. Conceptul de credincioşi „patriotici” s-a născut la scurt timp după aceea. Constituţia Chinei îi proteja doar pe credincioşii „patriotici”. Realitatea era că indiferent de religia în care credeai, exista un singur criteriu: trebuia să respecţi instrucţiunile PCC şi trebuia să accepţi faptul că PCC era deasupra tuturor religiilor. Dacă erai creştin, PCC era Dumnezeul Dumnezeului creştinătăţii. Dacă erai buddhist, PCC era maestrul Buddha al maestrului Buddha. Între musulmani era Allah al lui Allah. În cazul buddhismului tibetan care crede într-un „Buddha în viaţă”, PCC a intervenit şi a ales cine va fi acel „Buddha în viaţă”. PCC n-a lăsat oamenilor decât şansa să spună şi să facă ce le ordona PCC. Toţi credincioşii au fost forţaţi să ducă la îndeplinire obiectivele PCC, fiind lăsaţi să-şi practice credinţele doar formal. Cei care nu s-au conformat au devenit ţinte ale persecuţiei şi dictaturii PCC.

Potrivit unui raport din 22 februarie 2002 din revista online Omenirea şi drepturile omului, 20.000 de creştini au condus un studiu cu 560.000 de creştini aparţinând „bisericilor la domiciliu” în 207 oraşe, din 22 de provincii din China. În urma sondajului a rezultat că, dintre participanţii „bisericilor la domiciliu”, 130.000 sunt sub supravegherea guvernului. În cartea „Cum au fost persecutaţi creştinii de PCC” (1958) s-a afirmat că până în 1957 PCC a omorât peste 11.000 de credincioşi şi a arestat şi estorcat bani arbitrar de la încă mulţi alţii.

Prin eliminarea claselor proprietarilor de pământ şi capitaliştilor şi prin persecutarea unui mare număr de credincioşi şi oameni care respectau legile, PCC a deschis drumul instaurării comunismului ca religie suverană în China.

 

IV. Mişcarea „împotriva dreptei" - spălarea pe creier la nivel naţional

În 1956 un grup de intelectuali din Ungaria au format „Cercul lui Petofi” care a organizat forumuri şi dezbateri critice la adresa guvernului Ungariei. Grupul a determinat izbucnirea unei revoluţii în întreaga Ungarie, revoluţie care a fost zdrobită de soldaţii sovietici. Mao Zedong a tras învăţăminte din „evenimentul ungar”. În 1957 Mao Zedong a cerut ajutorul intelectualilor din China şi a altor oameni cărora le-a cerut să participe la „rectificarea PCC”. Această mişcare, cunoscută sub numele de „Mişcarea celor o sută de flori”, a avut ca slogan „să lăsăm o sută de flori să înflorească şi o sută de curente de gândire să concureze”. Scopul lui Mao Zedong a fost să provoace „elementele ostile Partidului” din rândul populaţiei. În scrisoarea sa către şefii de Partid din provincie din 1957, Mao Zedong îşi face cunoscută intenţia de a „momi şerpii afară din găurile lor”, lăsându-i să-şi expună liber poziţiile în numele libertăţii de gândire şi a rectificării PCC.

Sloganele din acea vreme au încurajat oamenii să vorbească şi au promis că nu vor exista măsuri de represiune - Partidul nu va „prinde coada calului”, nu va „da cu băţul”, nu va „plăti conturile mai târziu", în sensul că Partidul nu va căuta vini, nu va ataca, nu va eticheta şi nu se va răzbuna. Cu toate acestea, nu după mult timp, PCC a iniţiat mişcarea „Anti Dreapta", etichetându-i drept elemente de dreapta pe 540.000 dintre cei care îndrăzniseră să vorbească. Dintre aceştia 270.000 şi-au pierdut locurile de muncă, 230.000 au fost etichetaţi drept „elemente de dreapta moderate”, sau „elemente anti-PCC şi anti-socialiste”. Mai târziu unii au rezumat stratagemele politice de persecuţie ale PCC la patru puncte: atragerea şerpilor afară din găurile lor; fabricarea crimelor, atacul prin surprindere şi pedepsirea printr-o singură acuzaţie; atacul necruţător în numele salvării oamenilor; şi autocritica forţată şi folosirea celor mai severe etichete.

Ce erau de fapt „discursurile reacţionare” care au determinat exilarea în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, pe o durată de mai mult de 30 de ani, a atâtor presupuşi anti-comunişti şi „elemente de dreapta”? Cele „trei teorii reacţionare principale”, ţinta atacului general şi a asalturilor intensive din acea vreme, au constat în câteva discursuri ale lui Luo Longji, Zhang Bojun şi Chu Anping. O privire mai atentă asupra propunerilor şi sugestiilor lor arată că cerinţele lor erau în totalitate inofensive.

Luo a sugerat formarea unei comisii comune în care să participe PCC şi diferite partide „democratice”, care să investigheze devierile în „Campania celor Trei Anti”, „Campania celor Cinci Anti” şi în mişcările de epurare a reacţionarilor. Chiar Consiliul de Stat  prezentase în mai multe rânduri Comitetului Politic Consultativ şi Congresului Poporului materiale spre a fi comentate şi a primi observaţii, iar Zhang a propus includerea Comitetului Politic Consultativ şi a Congresului Poporului în procesul de luare a deciziilor.

Chu a sugerat că, deoarece şi cei care nu sunt membri PCC au idei bune, respect faţă de propria persoană şi simţ al responsabilităţii, nu este nevoie ca în întreaga ţară, în orice unitate de muncă, mică sau mare, sau chiar în fiecare echipă de muncă din fiecare unitate de lucru, şefii să fie membrii PCC. El a mai sugerat că nu este nevoie ca absolut orice lucru, de importanţă majoră sau minoră, să fie făcut conform propunerilor membrilor PCC. Toţi trei şi-au exprimat dorinţa de a urma PCC şi nici una dintre sugestiile lor n-a depăşit graniţa delimitată de cuvintele celebre ale criticului şi scriitorului Lu Xun[4]: „Maestre, ţi s-au murdărit hainele. Te rog, dă-le jos şi eu am să ţi le spăl”. Ca şi Lu Xun, aceste „elemente de dreapta” şi-au exprimat docilitatea şi respectul, fără intenţii ascunse.

Nici unul dintre „elementele de dreapta” care au fost condamnate n-a sugerat că PCC ar trebui răsturnat de la putere; tot ce au făcut a fost să critice constructiv. Cu toate acestea, tocmai din cauza acestor sugestii, zeci de mii de oameni şi-au pierdut libertatea şi milioane de familii au avut de suferit. Au urmat mai multe mişcări: „mărturisirea în faţa PCC”, vânătoarea radicalilor, o nouă „Campanie a celor Trei Anti”, trimiterea intelectualilor la ţară şi obligarea lor la munca grea şi „prinderea elementelor de dreapta care au scăpat prima dată”. Oricine avea o neînţelegere cu şeful la muncă, în special cu secretarii de Partid, era etichetat drept anti-PCC. Era apoi supus apoi unei critici constante de către PCC, sau era trimis în lagăre de muncă pentru reeducare forţată. Uneori PCC muta familii întregi în zone rurale, iar copiilor acestor familii nu le mai era permis să meargă la facultate sau să se înroleze în armată. Le era de asemenea interzis să-şi caute de lucru la oraşe sau comune. Familiile îşi pierdeau siguranţa locului de muncă şi beneficiile privind serviciile publice medicale. Deveneau membri de jos ai clasei ţăranilor şi desmoşteniţi chiar în rândul clasei cetăţenilor defavorizaţi.

După persecuţie o parte a intelectualilor au dezvoltat o personalitate duală. Ei au urmat îndeaproape „Soarele Roşu” şi au devenit „intelectuali de curte” ai PCC, făcând şi zicând tot ce le cerea PCC. Alţii s-au distanţat de politică. Intelectualii chinezi, care au avut în mod tradiţional un puternic simţ al responsabilităţii faţă de ţară, au fost reduşi la tăcere, lucru care continuă şi azi.

 

V. „Marele Salt Înainte” - fabricarea de minciuni pentru a testa loialitatea populaţiei

După mişcarea „Anti Dreapta”, China a început să se teamă de adevăr. Toată lumea a început să asculte neadevăruri, să spună poveşti neadevărate, să fabrice întâmplări false, să evite şi să acopere adevărul cu minciuni şi zvonuri. „Marele Salt Înainte” a fost un exerciţiu colectiv, la nivel naţional, de minţit. Populaţia din întreaga ţară, sub îndrumarea spectrului demonic al PCC, a făcut o mulţime de lucruri ridicole. Atât cei care minţeau cât şi cei minţiţi au fost trădaţi. Cu această campanie de minciună şi acţiuni ridicole, PCC şi-a implantat energia demonică şi violentă în lumea spirituală a poporului chinez. La vremea respectivă mulţi cântau cântece care promovau Marele Salt Înainte:

“Eu sunt Împăratul de Jad[5],

Eu sunt Regele Dragonilor.

Eu ordon celor trei munţi şi cinci defileuri să se dea la o parte,

Iată că am sosit.”

Campanii cum ar fi „obţinerea de 75.000 kg de cereale la hectar”, „dublarea producţiei de oţel” şi „depăşirea Angliei în 10 ani şi a SUA în 15 ani” apăreau an după an. Aceste politici au generat o mare foamete de nivel naţional, care a costat milioane de vieţi omeneşti.

În timpul celei de a opta plenare a Comitetului Central al PCC (1959, în Lushan), câţi dintre participanţi n-au fost de acord cu punctul de vedere al generalului Peng Dehuai[6] conform căruia Marele Salt Înainte iniţiat de Mao Zedong era o prostie? Cu toate acestea, a susţine politica lui Mao Zedong sau a fi împotriva ei era linia de demarcaţie între a fi loial şi a fi trădător, sau, cu alte cuvinte, între viaţă şi moarte. Într-o poveste din istoria chineză, când Zhao Gao[7] a susţinut că o căprioară era de fapt un cal, el ştia foarte bine diferenţa între cal şi căprioară, dar a făcut afirmaţia intenţionat, pentru a controla opinia publică, pentru a reduce la tăcere orice argument şi pentru a-şi extinde puterea. Rezultatul plenarei de la Lushan a fost că însuşi Peng Dehuai a fost forţat să semneze o declaraţie prin care se condamna singur şi prin care se excludea singur din guvernul central. În acelaşi fel, în ultimii ani ai Revoluţiei Culturale, Deng Xiaoping a fost forţat să promită că nu va contesta niciodată decizia guvernului de a-l elibera din post.

Societatea se bazează pe experienţele din trecut, în încercarea de a înţelege lumea şi de a lărgi orizontul. Cu toate acestea PCC a eliminat orice posibilitate de a învăţa din experienţa istoriei şi din lecţiile trecutului. Cenzura oficială a mass-mediei nu a făcut decât să ajute la reducerea capacităţii de discernământ. După fiecare mişcare politică, generaţiilor tinere nu li s-a vorbit decât despre victoriile răsunătoare ale Partidului, fiind complet lipsite de analiza, idealurile şi experienţa profundă a generaţiilor mai în vârstă. Drept urmare oamenii au doar informaţii vagi cu care să înţeleagă istoria şi să judece noile evenimente, crezând astfel că judecă bine, dar fiind extrem de departe de adevăr. Astfel, politica PCC de a menţine oamenii ignoranţi a fost îndeplinită în totalitate. 

 

VI. Revoluţia Culturală - lumea întoarsă cu susul în jos prin posedare demonică

Revoluţia Culturală a constituit o mare realizare a spectrului comunist care a reuşit să stăpânească întreaga Chină. În 1966 un nou val de violenţă se rostogolea pe pământurile Chinei, şi o teroare roşie de necontrolat zguduia munţii şi îngheţa râurile. Scriitorul Qin Mu a descris Revoluţia Culturală în termeni reci:

A fost într-adevăr o calamitate fără precedent: [PCC] a pus după gratii milioane de oameni, asociindu-i cu vreun membru (vizat) al familiei; a curmat încă şi mai multe milioane de vieţi, a dezbinat familii, a transformat copiii în criminali şi hoţi, a ars cărţi, a dărâmat clădiri străvechi, a distrus mormintele antice ale intelectualilor comiţând tot felul de crime în numele revoluţiei. Conform unor estimări modeste numărul morţilor nenaturale din China în timpul Revoluţiei Culturale este în jur de 7,73 milioane.

Oamenii cred de multe ori în mod greşit că violenţele şi crimele din timpul Revoluţiei Culturale s-au petrecut în mare măsură în timpul mişcărilor rebele, şi că omorurile au fost comise de Gărzile Roşii şi de rebeli. Cu toate acestea, mii de documente oficiale publicate la nivel de provincie indică faptul că cel mai mare număr de morţi nenaturale din timpul Revoluţiei Culturale a fost atins nu în 1966, când Gărzile Roşii controlau majoritatea organizaţiilor guvernamentale, şi nici în 1967 când rebelii s-au luptat armat cu diferite grupări, ci în 1968, când Mao Zedong a recâştigat controlul asupra întregii ţări. Autorii acelor crime notorii au fost, de multe ori, ofiţeri şi soldaţi, miliţieni înarmaţi şi membri PCC la toate nivelurile de guvernare.

Următoarele exemple arată că violenţa din timpul Revoluţiei Culturale a fost politica PCC şi a guvernului local şi nu comportamentul extrem al Gărzilor Roşii. PCC a ascuns instigările directe şi implicarea directă în violenţă a liderilor de Partid şi guvernanţilor.

În august 1966 Gărzile Roşii au expulzat din Beijing rezidenţii care fuseseră etichetaţi „proprietari de pământ, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente negative şi elemente de dreapta” şi i-au forţat să se mute la sate. Statistici oficiale incomplete arată că 33.695 de case au fost percheziţionate şi 85.196 de rezidenţi ai Beijing-ului au fost expulzaţi, fiind trimişi în satele de unde le proveneau părinţii. Gărzile Roşii au urmat exemplul în toată ţara, expulzând mai mult de 400.000 de rezidenţi urbani către sate. Erau exilaţi la sat chiar oficialităţi cu rang înalt, ai căror părinţi fuseseră proprietari de pământ.

De fapt, PCC plănuise campania de expulzare încă înainte de începerea Revoluţiei Culturale. Fostul primar al Beijing-ului, Peng Zhen, declarase că locuitorii Beijing-ului trebuie să fie puri „precum cristalul” din punct de vedere ideologic, însemnând că rezidenţii cu „origine nesănătoasă” urmau să fie expulzaţi din oraş. În mai 1966 Mao Zedong a comandat subordonaţilor săi să „protejeze capitala”. În capitală s-a format o echipă de lucru condusă de Ye Jianying, Yang Chengwu şi Xie Fuzhi. Una dintre sarcinile acestei echipe a fost să folosească poliţia Beijing-ului pentru a-i expulza pe rezidenţii cu origine nesănătoasă.

Această istorie clarifică motivul pentru care guvernul şi poliţia n-au intervenit, ci dimpotrivă, au susţinut Gărzile Roşii în percheziţiile caselor şi expulzarea a peste două procente din populaţia Beijing-ului. Ministrul Securităţii Publice, Xie Fuzhi, a cerut poliţiei să nu intervină împotriva acţiunilor Gărzilor Roşii, ci să le dea sfaturi şi informaţii. Gărzile Roşii au fost pur şi simplu folosite de PCC pentru a duce la îndeplinire o acţiune plănuită. Ulterior, la sfârşitul lui 1966, Gărzile Roşii au fost abandonate. Mulţi membri ai Gărzilor Roşii au fost etichetaţi drept contra-revoluţionari şi închişi, iar mulţi au fost trimişi la sate împreună cu mulţi tineri de la oraş, pentru a munci acolo şi a-şi „reforma gândirea”. Organizaţia Gărzilor Roşii din Oraşul de Vest, care a condus operaţiile de expulzare a rezidenţilor din oraşe a fost înfiinţată „sub îndrumarea” conducătorilor PCC. Ordinul de incriminare a Gărzilor Roşii a fost, de asemenea, dat după ce a fost revizuit de secretarul general al Consiliului de Stat.

După înlăturarea rezidenţilor cu origine nesănătoasă din Beijing, zonele rurale au pornit o nouă rundă de persecuţie a „elementelor de clasă”, „necorespunzătoare”. La 26 august 1966 un discurs al lui Xie Fuzhi a fost transmis la întâlnirea de lucru a Biroului Poliţiei din Daxing. Xie a ordonat poliţiei să ajute Gărzile Roşii cu sfaturi, informaţii şi ajutor în percheziţionarea caselor membrilor celor „cinci clase negre” (proprietari de pământ, ţărani bogaţi, reacţionari, elemente negative şi elemente de dreapta). Notoriul masacru din Daxing[8] a fost rezultatul direct al instrucţiunilor departamentului poliţiei; organizatorii săi au fost directorul şi secretarul PCC al departamentului de poliţie; criminalii au fost în cea mai mare parte miliţieni, care n-au cruţat nici măcar copiii.

Mulţi au fost admişi în PCC pentru „comportamentul bun” din timpul masacrelor similare. Conform unor statistici incomplete din provincia Guangxi, aproximativ 50.000 de membri PCC fuseseră implicaţi în comiterea de crime. Dintre ei mai mult de 9.000 fuseseră admişi în Partid la scurt timp după ce uciseseră pe cineva, mai mult de 20.000 comiseseră crime după admiterea în Partid şi mai mult de 19.000 fuseseră implicaţi în crime în alte moduri.

În timpul Revoluţiei Culturale teoria claselor a fost de asemenea folosită şi în aplicarea bătăii. „Cei răi” meritau bătaia, dacă le era aplicată de „cei buni”. Era onorabil pentru unul „rău” să bată un alt „rău”. Era o „neînţelegere” dacă un „bun” bătea un alt „bun”. Această teorie inventată de Mao Zedong a fost larg răspândită în mişcările rebele. Violenţa şi crima au fost larg răspândite, urmând principiul că „duşmanii de clasă” merită orice.

De la 13 august 1967 la 7 octombrie 1967, miliţienii din provincia Hunan, regiunea Dao i-au omorât pe membrii organizaţiei „Xiangjiang vânt şi tunet”, cât şi pe membrii celor „cinci clase negre”. Masacrul a durat 66 de zile; mai mult de 4.519 oameni din 2.778 de familii au fost omorâţi în 468 de brigăzi (unităţi administrative săteşti), în 36 de comune populare din 10 districte. În întreaga prefectură alcătuită din 10 regiuni au fost omorâţi 9.083 de oameni, 38% dintre ei fiind membri ai celor „cinci clase negre”, 44% fiind copiii acestora. Victima cea mai în vârstă avea 78 de ani; cea mai tânără - un nou-născut de 10 zile.

Acesta este doar un caz de violenţă dintr-o zonă restrânsă din timpul Revoluţiei Culturale. În Mongolia, după înfiinţarea „comitetelor revoluţionare” la începutul lui 1968, „purificarea de clasă” efectuată de aşa-numitul „Partid Revoluţionar al Poporului din Mongolia” a condus la omorârea a mai mult de 350.000 de oameni. În 1968 zeci de mii de oameni din provincia Guangxi au participat la masacrarea fracţiunii rebele a organizaţiei „422”, omorând mai mult de 110.000 de oameni.

Aceste cazuri scot în evidenţă faptul că actele majore de crimă violentă din timpul Revoluţiei Culturale au fost în totalitate sub directa instigare şi control al conducătorilor PCC, care au încurajat şi folosit violenţa pentru a persecuta şi omorî oameni. Criminalii direct implicaţi în dirijarea şi execuţia masacrelor au fost, în cea mai mare parte, ofiţeri de armată, poliţie, miliţii înarmate, membri ai PCC şi ai Ligii Tineretului.

În timpul reformei agrare PCC s-a folosit de ţărani pentru a-i elimina pe proprietarii de pământ şi pentru a obţine pământ; în timpul reformei industriei şi comerţului PCC a folosit clasa muncitoare pentru a-i elimina pe capitalişti şi a le confisca averile; în timpul mişcării „Anti Dreapta” PCC a eliminat toţi intelectualii care aveau idei opuse ideologiei PCC. Atunci care a fost scopul tuturor crimelor din timpul Revoluţiei Culturale? PCC s-a folosit de un grup pentru a elimina un alt grup, nici o clasă nefiind considerată „de încredere”. Chiar dacă erai muncitor sau ţăran, două clase pe care PCC se bazase în trecut, dacă părerile tale erau diferite de cele ale Partidului viaţa îţi era în primejdie. În final la ce au folosit toate acestea?

Scopul a fost instaurarea comunismului ca unică religie, care să domine întreaga ţară, controlând nu numai statul ci şi gândurile şi mintea fiecărui cetăţean. Revoluţia Culturală a împins PCC şi cultul personalităţii lui Mao Zedong la extrem. Teoria lui Mao Zedong trebuia să fie folosită pentru a dicta totul, iar „viziunea” unui singur individ trebuia implantată în minţile zecilor de milioane de oameni. Revoluţia Culturală, fără precedent şi fără egal până în prezent, s-a ferit în mod deliberat să stabilească ce anume era interzis. În schimb Partidul a stabilit „ce este permis şi cum anume trebuia dus la îndeplinire”. Orice din afara acestei graniţe era imposibil de făcut sau chiar de luat în discuţie.

În timpul Revoluţiei Culturale fiecare cetăţean trebuia să practice un ritual asemănător cu ritualurile religioase: „cere instrucţiuni de la Partid dimineaţa şi raportează Partidului seara”, „salută-l pe secretarul general Mao de câteva ori pe zi şi urează-i viaţă lungă”, „participă la rugăciuni politice în fiecare dimineaţă şi seară”. Aproape oricine ştia să scrie a trăit experienţa redactării auto-criticii şi a raportului asupra gândurilor. Asemenea citate de-ale lui Mao Zedong erau folosite frecvent: „lupta feroce împotriva fiecărui gând egoist”, „execută instrucţiunile indiferent dacă le-ai înţeles sau nu; adânceşte-ţi înţelegerea în procesul de execuţie”.

Nu era permis să te închini decât în faţa unui singur „Dumnezeu”: Mao Zedong; se permitea studierea unei singure scripturi: învăţătura lui Mao Zedong. După puţin timp, procesul de „creare a lui Dumnezeu” atinsese un asemenea grad încât oamenii nu-şi puteau cumpăra mâncare la cantină dacă nu-l recitau, citau, sau felicitau pe Mao Zedong. La cumpărături, în autobuz, chiar şi în convorbirile telefonice trebuia să reciţi un citat din Mao Zedong chiar dacă era cu totul irelevant. În aceste ritualuri de venerare, oamenii deveneau fanatici sau cinici - în ambele cazuri sub controlul spectrului demonic al comunismului. Producerea de minciuni, tolerarea minciunilor şi a te baza pe minciuni deveniseră stiluri de viaţă pentru poporul chinez.

 

VII. Reforma şi deschiderea - violenţa progresează cu timpul

Revoluţia Culturală a fost o perioadă sângeroasă presărată cu o mulţime de nedreptăţi, crime şi confuzie între bine şi rău, şi în care conştiinţa aproape că dispăruse. După Revoluţia Culturală, conducătorii PCC şi-au schimbat sloganele de multe ori, dat fiind că membrii guvernului s-au schimbat şi ei de şase ori în 20 de ani. Proprietatea privată a revenit în China, diferenţele în standardul de viaţă dintre sat şi oraş s-au mărit, suprafaţa acoperită de deşert s-a mărit rapid, apele râurilor au secat, abuzul de droguri şi prostituţia au înflorit. Toate „crimele” împotriva cărora a luptat PCC sunt acum permise din nou.

Ticăloşia, natura deviată, acţiunile malefice şi capacitatea PCC de a distruge ţara s-au întărit. În timpul masacrului din Tiananmen din 1989 Partidul a mobilizat armata şi tancurile pentru a omorî studenţii care protestau în Piaţa Tiananmen. Persecuţia vicioasă împotriva practicanţilor Falun Gong este ceva încă şi mai odios. În octombrie 2004, în scopul de a confisca pământul de la ţărani, oraşul Yulin din provincia Shaanxi a mobilizat 1.600 de soldaţi din unităţile anti-teroriste pentru a aresta şi împuşca mai mult de 50 de ţărani. Politica de control a guvernului Chinei continuă să se bazeze pe filozofia PCC de luptă şi violenţă. Singura diferenţă faţă de trecut este că Partidul a devenit chiar mai înşelător.

Elaborarea legilor

PCC n-a încetat nici o clipă să creeze conflicte între oameni. A persecutat un mare număr de cetăţeni „reacţionari”, „anti-socialişti”, „elemente negative”, şi „membri unor culte malefice”. Natura totalitară a PCC continuă să fie în conflict cu toate grupările şi organizaţiile civile. În numele „menţinerii ordinii şi stabilităţii societăţii” Partidul a continuat să schimbe Constituţia, legile şi regulamentele şi a persecutat pe oricine a fost în dezacord.

La 20 iulie 1999, Jiang Zemin personal, împotriva voinţei majorităţii membrilor Biroului Politic, a luat decizia de a elimina Falun Gong în trei luni; calomnii şi minciuni au inundat ţara imediat. După ce Jiang Zemin a denunţat Falun Gong spunând că este un „cult malefic” într-un interviu dat ziarului francez Le Figaro, propaganda oficială chineză a continuat imediat cu o serie de articole prin care oricine din ţară era presat să se ridice împotriva Falun Gong. Congresul Naţional al Poporului a fost forţat să aprobe un „decret” foarte ambiguu care să trateze cu problema cultelor malefice; nu mult după aceea Curtea Supremă a Poporului şi Procuratura Supremă a Poporului au „explicat” împreună acest „decret”.

La 22 iulie 1999 agenţia de ştiri China Nouă a publicat discursurile conducătorilor departamentelor de Organizare de Propagandă ale PCC, prin care susţineau în mod public persecuţia Falun Gong iniţiată de Jiang Zemin. Cetăţenii chinezi s-au trezit prinşi în această persecuţie prin simplul fapt că a fost o decizie a Partidului. Ei n-au altă posibilitate decât să asculte ordinele, şi n-au dreptul la nici o obiecţie.

În ultimii 5 ani guvernul a utilizat un sfert din resursele sale financiare în persecuţia împotriva Falun Gong. Fiecare cetăţean a trebuit să treacă un test; majoritatea celor care au recunoscut că practică Falun Gong şi care au refuzat să renunţe la practică şi-au pierdut locurile de muncă; unii au fost condamnaţi la muncă forţată. Practicanţii Falun Gong n-au încălcat nici o lege, nu şi-au trădat ţara şi nici nu s-au opus guvernului; ei cred doar în Adevăr, Bunăvoinţă şi Toleranţă. Cu toate acestea, au fost închişi cu sutele de mii. În timp ce PCC a instaurat o blocadă strictă a informaţiei, mai mult de 2.700 dintre ei au fost omorâţi prin tortură - cifră confirmată de mărturiile familiilor; numărul real al morţilor este mult mai mare.

Raportarea de ştiri

La 15 octombrie 2004 Wenweipao din Hong Kong a raportat că al 20-lea satelit lansat de China a „revenit pe Pământ”; de fapt satelitul căzuse pe casa lui Huo Jiyu din orăşelul Penglai, situat în regiunea Dayin din provincia Sichuan, şi o distrusese. Raportul l-a citat pe directorul guvernului regiunii Dayin, Ai Yuqing, care a confirmat că „obiectul negru” este satelitul. Ai Yuqing însuşi era directorul adjunct al proiectului de recuperare a satelitului. Cu toate acestea agenţia de ştiri China Nouă a raportat doar timpul şi data la care a fost recuperat satelitul, subliniind faptul că acesta este cel de-al 20-lea satelit ştiinţific şi tehnic experimental recuperat de China - n-a spus nici un cuvânt despre distrugerea casei. Acesta este un exemplu tipic ce reflectă practicile mass-mediei chineze de a raporta numai veştile bune şi de a ascunde veştile rele, urmând instrucţiunile primite de la Partid.

Minciuni şi calomnii publicate în ziare şi transmise de televiziune au susţinut din plin executarea politicilor PCC în toate mişcările politice din trecut. Comenzile Partidului sunt executate instantaneu de mass-media din toată ţara. Atunci când Partidul a vrut să pornească mişcarea „Anti Dreapta", mass-media din toată China a raportat la unison crimele elementelor de dreapta. Atunci când Partidul a vrut să înfiinţeze comunele populare, fiecare ziar din întreaga ţară a început să preamărească superioritatea comunelor populare. În prima lună de persecuţie a Falun Gong, toate posturile de radio şi televiziune au calomniat Falun Gong la ore de maximă audienţă, în mod repetat, cu scopul de a spăla oamenii pe creier. De atunci încoace Jiang Zemin a utilizat toate componentele mass-mediei în mod repetat, pentru a răspândi minciuni şi calomnii îndreptate împotriva Falun Gong. Aici este inclus şi efortul la scară naţională de a incita ură împotriva Falun Gong prin raportarea de ştiri false despre practicanţii Falun Gong, care chipurile comit crime şi se sinucid. Un asemenea raport falsificat este cel despre înscenarea „Auto-incendierii din Piaţa Tiananmen” care a fost criticat de Organizaţia pentru Dezvoltare şi Educaţie Internaţională de la Geneva ca fiind o înscenare a guvernului, cu scopul de a înşela oamenii. În ultimii cinci ani nici un ziar sau post de televiziune din China continentală n-a raportat adevărul despre Falun Gong.

Cetăţenii chinezi sunt obişnuiţi cu raportarea de ştiri false. Un reporter veteran al agenţiei China Nouă a pus la un moment dat întrebarea (retorică) „Cum poţi să dai crezare unui raport al agenţiei China Nouă?” Oamenii au descris agenţiile de presă chineze ca fiind căţeii PCC. Un cântec popular spune:

„Este un câine crescut de Partid, care păzeşte poarta Partidului.

Va muşca pe oricine vrea Partidul să muşte

Va muşca de câte ori va vrea Partidul să muşte".

Educaţia

În China educaţia a devenit o altă unealtă folosită pentru a controla oamenii. Scopul educaţiei ar fi să dezvolte o judecată corectă şi să genereze acumulare de cunoştinţe. Cunoştinţele se referă la înţelegerea informaţiei, datelor şi evenimentelor istorice; judecata se referă la procesul de analiză, investigare, critică şi reproducere a acestor cunoştinţe - un proces de dezvoltare spirituală. Cei care au cunoştinţe dar cărora le lipseşte o judecată corectă sunt numiţi „şoareci de bibliotecă” - nu sunt cu adevărat intelectuali cu conştiinţă socială. De aceea, în istoria Chinei, intelectualii cu discernământ (nu cei care doar deţin cunoştinţe) au fost foarte respectaţi. Dar sub controlul PCC, China s-a umplut de intelectuali care deţin cunoştinţe, dar cărora le lipseşte discernământul, sau care nu îndrăznesc să-şi exerseze discernământul. Educaţia în şcoli îi învaţă pe elevi şi studenţi să nu facă ceea ce nu vrea Partidul. În ultimii ani şcolile au început să predea politica şi istoria PCC folosind manuale unitare. Profesorii nu cred în conţinutul textelor, dar disciplina de Partid îi forţează să le predea împotriva voinţei lor. Elevii şi studenţii nu cred nici ei în aceste texte şi nici în profesori, dar trebuie să le memoreze perfect pentru a putea trece examenele. Nu demult, între întrebările de la examenele pentru admiterea la facultăţi şi licee au fost incluse întrebări despre Falun Gong. Cei care nu ştiu răspunsurile standard nu primesc notele mari necesare pentru admitere la facultăţi şi licee bune. Dacă cineva îndrăzneşte să spună adevărul va fi exmatriculat din şcoală imediat şi îşi va pierde şansa de a primi o educaţie academică.

În sistemul public de educaţie, datorită influenţei ziarelor şi a documentelor guvernului, au fost răspândite ca adevăruri o mulţime de citate, de exemplu cel din Mao Zedong „Trebuie să susţinem ceea ce este opus duşmanului şi trebuie să ne opunem la orice este susţinut de duşman”. Efectele negative se regăsesc pretutindeni: sufletele oamenilor au fost otrăvite, bunăvoinţa a dispărut, principiul moral de a trăi în pace şi armonie a fost distrus.

În 2004 Centrul de Informare al Chinei a analizat un sondaj de opinie realizat de China Sina Net, iar rezultatele au arătat că 82.6% dintre tinerii chinezii au fost de acord cu abuzul femeilor, copiilor şi al prizonierilor de război. Acest rezultat este şocant; el reflectă mentalitatea chinezilor, în special a generaţiei tinere, căreia îi lipseşte înţelegerea de bază a conceptului tradiţional de conducere benevolentă, sau noţiunea universală de omenie.

La 11 septembrie 2004 un individ a tăiat cu fanatism 28 de copii în oraşul Suzhou. Pe 20 ale aceleiaşi luni, în provincia Shandong, un alt individ a rănit 25 de elevi de şcoală primară cu cuţitul. Câţiva profesori de şcoală elementară au forţat nişte elevi să confecţioneze manual artificii pentru a strânge bani pentru şcoală -  rezultatul a fost o explozie în care elevii au murit.

Implementarea campaniilor

Conducătorii PCC au folosit adesea ameninţări şi constrângeri în scopul implementării politicii. O metodă folosită des a fost sloganul politic. Mult timp PCC a considerat numărul de lozinci afişate drept măsură a gradului de „împlinire” politică. În timpul Revoluţiei Culturale, Beijing-ul a devenit peste noapte o „mare roşie” de afişe cu lozinci: „Jos cu conducerea capitalistă din Partid”. La sate, ironic, afişele purtau sloganul prescurtat „Jos cu Partidul de la conducere”.

Recent, în scopul promovării Legii Pădurilor, Biroul Forestier de Stat şi toate staţiunile şi birourile de protecţie a pădurilor au dat ordin strict pentru afişarea unui număr standard de lozinci. Dacă acest număr nu era respectat, echivala cu neîndeplinirea sarcinii. În consecinţă administraţia locală a prezentat un mare număr de afişe cu lozinci de genul: „Oricine arde munţii va înfunda  puşcăria”. În procesul de control al naşterilor din ultimii ani s-au vehiculat lozinci şi mai înspăimântătoare, cum ar fi „Dacă se încalcă legea, va fi sterilizat tot satul”, „Mai bine un mormânt nou decât un nou născut”, sau „Dacă nu şi-a făcut vasectomie aşa cum trebuia - o să-i fie dărâmată casa; dacă n-a avortat aşa cum trebuia – i se vor confisca vacile şi pământul pe care cultivă orez”. Au existat multe alte lozinci care au încălcat drepturile omului şi Constituţia, de exemplu: „Mâine o să dormi la închisoare dacă azi nu-ţi plăteşti taxele”.

Lozinca este de fapt o reclamă, exprimată însă într-un mod mult mai repetitiv şi direct. De aceea guvernul chinez foloseşte des lozincile pentru a-şi promova ideile politice, credinţele şi poziţia. Sloganele politice pot fi considerate asemenea cuvintelor pe care le adresează guvernul poporului. Cu toate acestea, în lozincile promovate de PCC, este uşor de detectat tendinţa către violenţă şi cruzime.

 

VIII. Spălarea pe creier a întregii ţări şi transformarea sa într-o „închisoare a minţii"

Cea mai eficientă armă folosită de PCC în scopul menţinerii conducerii sale tiranice este sistemul său de control. Într-un mod bine organizat PCC impune fiecărui cetăţean mentalitatea de ascultător. Nu are nici o importanţă dacă Partidul se contrazice singur sau dacă îşi schimbă constant politica, atâta timp cât poate organiza în mod sistematic un mod în care oamenilor să le fie interzise drepturile cele mai fundamentale. Tentaculele guvernului sunt omniprezente. În zonele rurale sau la oraşe cetăţenii sunt guvernaţi de aşa numitele comitete orăşeneşti. Până nu demult căsătoriile şi divorţurile şi chiar dreptul de a avea un copil trebuiau aprobate de aceste comitete. Ideologia Partidului, modul de gândire, organizarea, structura socială, mecanismul de propagandă şi sistemul administrativ aveau un singur scop – de a fi unelte ale dictaturii. Partidul, prin sistemul său de guvernare, încearcă să controleze gândirea şi acţiunile fiecărui membru al societăţii.

Brutalitatea metodelor de control nu se rezumă doar la tortura fizică. Partidul aduce în mod forţat oamenii în starea în care nu mai sunt capabili să gândească independent, transformându-i într-o masă de laşi care nu mai au curajul să-şi spună părerile şi care sunt preocupaţi numai de păzirea propriei pieli. Scopul conducerii PCC este să spele pe creier fiecare cetăţean şi să-l facă să gândească şi să vorbească asemenea PCC şi să facă numai ceea ce promovează PCC.

O vorbă spune „Politica Partidului este ca luna, se schimbă la fiecare 15 zile”. Indiferent cât de des îşi schimbă Partidul politica, întreaga naţiune trebuie s-o urmeze îndeaproape. Când eşti folosit pentru a-i ataca pe alţii trebuie să-i mulţumeşti Partidului pentru că te apreciază; când eşti rănit trebuie să-i mulţumeşti Partidului pentru „lecţia care ţi-a dat-o”; când eşti discriminat din greşeală şi PCC te reabilitează după un timp trebuie să-i mulţumeşti Partidului pentru generozitatea sa, pentru mintea sa deschisă şi pentru capacitatea sa de a-şi corecta greşelile. PCC îşi conduce tirania în cicluri de suprimări urmate de reabilitări.

După 55 de ani de tiranie, PCC a închis mintea întregii naţiuni încorsetându-o între limitele permise de PCC. Este o crimă să gândeşti ceva în afara acestor limite. După lupte repetate prostia este apreciată ca fiind înţelepciune; a fi laş a devenit modul de supravieţuire. În societatea modernă în care Internet-ul este modul principal de transmitere a informaţiei, PCC a ajuns să ceară oamenilor să exercite auto-control şi să nu citească ştiri din străinătate, şi nici să viziteze site-uri care conţin cuvintele cheie „drepturile omului” şi „democraţie”.

Tentativa de spălare pe creier condusă de PCC este absurdă, brutală, neruşinată, însă omniprezentă. Această mişcare a distorsionat valorile morale ale societăţii chineze şi a rescris complet standardele de comportament şi stilul de viaţă al întregii naţiuni. PCC foloseşte în mod consistent şi continuu tortura fizică şi mentală cu scopul de a-şi întări autoritatea absolută cu care conduce China pe baza atotcuprinzătoarei „religii PCC”.

 

Concluzie

De ce trebuie să lupte PCC constant pentru a-şi menţine puterea? De ce crede PCC că atâta vreme cât există viaţă, lupta este fără sfârşit ? Pentru a-şi atinge scopul, PCC comite crime şi distruge mediul înconjurător fără reţinere şi nu este interesat de faptul că majoritatea fermierilor şi a orăşenilor trăiesc în sărăcie.

Ce împinge PCC la o luptă continuă? Este oare ideologia comunistă? Răspunsul este NU. Unul dintre principiile PCC este înlăturarea proprietăţii private, ceea ce PCC a încercat când a ajuns la putere. A crezut că proprietatea privată este cauza principală a răului. Cu toate acestea, după reforma economică din 1980, proprietatea privată a fost permisă din nou în China şi protejată prin Constituţie. Examinând cei 55 de ani de minciuni ale PCC se poate observa clar că în toată această perioadă PCC n-a făcut decât să redistribuie proprietatea. După câteva reprize de redistribuire,  PCC a convertit pur şi simplu capitalul altora în propria sa proprietate privată.

PCC se consideră „pionierul clasei muncitoare”, cu misiunea de a elimina clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, acum, prin lege şi fără echivoc, permite capitaliştilor să devină membri de Partid. Membrii PCC nu mai cred în Partid sau în comunism, iar existenţa PCC nu mai are nici o justificare. Ceea ce a rămas din PCC este un înveliş fără conţinut.

A fost oare lupta îndelungată dusă pentru a înlătura corupţia din rândurile membrilor PCC? NU. După 55 de ani de conducere a PCC, corupţia, hoţia, comportamentul ilegal - acte care dăunează ţării şi poporului - sunt în continuare foarte frecvente în rândul oficialilor PCC din toată ţara. În ultimii ani, din numărul de aproximativ 20 de milioane de oficiali PCC din China, 8 milioane au fost daţi în judecată şi pedepsiţi pentru delicte legate de corupţie. În fiecare an, aproximativ un milion de oameni depun plângeri în legătură cu oficiali corupţi care n-au fost investigaţi. Din ianuarie până în septembrie 2004, Biroul de Schimburi Externe Chinez a investigat cazuri de schimburi externe în 35 de bănci şi 41 de companii şi a găsit tranzacţii ilegale în valoare de 120 milioane de dolari SUA. Potrivit statisticilor din ultimii ani, nu mai puţin de 4.000 de oficiali PCC au reuşit să fugă din ţară cu bani furaţi, valoarea fondurilor furate ridicându-se la zeci de miliarde de dolari SUA.

Au fost duse luptele în scopul îmbunătăţirii educaţiei şi conştiinţei oamenilor, pentru a-i cointeresa în problemele naţionale? Răspunsul este, din nou, un răsunător NU. În China de azi minţile oamenilor sunt dominate din ce în ce mai mult de interese materiale, oamenii pierzându-şi cinstea şi virtutea tradiţionale. Înşelarea rudelor şi prietenilor a devenit un sport de masă. Mulţi chinezi sunt nepăsători faţă de numeroasele probleme importante cum ar fi drepturile omului, persecuţia Falun Gong şi refuză să discute despre ele. A-ţi păstra gândurile pentru tine şi a nu spune adevărul au devenit necesităţi pentru a supravieţui în China. În acelaşi timp PCC a incitat în nenumărate rânduri instinctele naţionaliste. Un exemplu ar fi cel în care PCC a organizat cetăţenii chinezi să arunce cu pietre în ambasada SUA şi să ardă steaguri americane. Chinezii au fost trataţi fie ca o masă care ascultă şi execută ordinele pe care le primeşte, fie ca o mulţime violentă, dar niciodată ca cetăţeni cărora să le fie garantate drepturile. Ridicarea culturală este baza ridicării conştiinţei oamenilor. Principiile morale ale lui Confucius şi Mencius au stabilit de mii de ani standarde şi principii morale. „Dacă toate aceste principii [morale] sunt abandonate, atunci oamenii nu vor mai avea legi pe care să le urmeze şi cum să discearnă binele de rău. Ei îşi vor pierde direcţia...Calea va fi distrusă”[9].

Scopul luptei continue de clasă a PCC este de a crea un haos în mijlocul căruia să se poată instaura ferm, pe sine însuşi, ca Partid conducător unic şi unică religie în China, folosind ideologia Partidului pentru a controla poporul chinez. Instituţiile guvernamentale, armata şi mass-media sunt unelte prin care PCC îşi exercită dictatura violentă. PCC, care a adus Chinei boli incurabile, este el însuşi în pragul falimentului, colapsul său fiind inevitabil.

Unii oameni se tem că în ţară va fi haos dacă se va dezintegra PCC. Cine va înlocui rolul PCC în guvernarea Chinei? În istoria de 5.000 de ani a Chinei, PCC a fost la conducere 55 de ani, o perioadă scurtă ca umbra unui nor trecător. Din păcate totuşi, în scurta perioadă de 55 de ani, PCC a distrus credinţa tradiţională şi standardele; a distrus principiile morale tradiţionale şi structurile sociale; a transformat grija şi dragostea între fiinţele umane în luptă şi ură; a înlocuit respectul faţă de Cer, Pământ şi natură cu aroganţa „oamenilor care cuceresc natura”. Cu un act de distrugere urmat de altul, PCC a făcut ravagii în mediul social, moral, în sistemul ecologic, lăsând naţiunea chineză într-o criză profundă.

În istoria Chinei fiecare conducător binevoitor a considerat dragostea faţă de oameni şi educarea lor ca pe o datorie. Natura umană aspiră către bunătate, iar rolul conducerii este să încurajeze această tendinţă umană înnăscută. Mencius a spus „Aceasta este calea poporului: cei cu mijloace stabile vor avea inimile stabile, iar cei fără mijloace stabile nu vor avea inimile stabile”[10]. Educaţia fără prosperitate a fost inefectivă; conducătorii tiranici care nu şi-au iubit poporul şi care au ucis oameni nevinovaţi au fost dispreţuiţi de poporul chinez.

În cei 5.000 ani de istorie chineză s-au perindat mulţi conducători binevoitori: împăratul Yao, împăratul Shun, împăratul Wen, împăratul Wu al dinastiei Zhou, împăraţii Wen şi Jing ai dinastiei Han, împăratul Tang Taizong din dinastia Tang, împăraţii Kangxi şi Qianlong din dinastia Qing. Prosperitatea din timpul acestor dinastii a fost rezultatul practicării Căii Cereşti de către conducători, care au urmărit „Doctrina Căii de Mijloc” şi s-au străduit să menţină pacea şi stabilitatea. Caracteristicile unui conducător benevolent sunt: promovarea oamenilor virtuoşi şi capabili, păstrarea unei minţi deschise faţă de alte opinii, promovarea dreptăţii şi păcii, a dărui oamenilor ceea ce au nevoie. În felul acesta cetăţenii vor urma legile, se vor comporta corect şi politicos, vor trăi fericiţi şi vor munci eficient.

Ne întrebăm de multe ori ce determină prosperitatea sau dispariţia unui stat? Când PCC va dispare ne putem aştepta ca pacea şi armonia să revină în China. Oamenii vor redeveni cinstiţi, benevolenţi, modeşti şi toleranţi şi naţiunea va avea din nou grijă de nevoile de bază ale oamenilor şi toate profesiile vor prospera.

 

(Ultima modificare 20 septembrie 2005)