Cuvânt
înainte
De
peste 5.000 de ani poporul chinez a creat o civilizaţie
splendidă pe pământul udat de fluviile Galben şi
Yangze. În acestă perioadă de timp s-au perindat
diverse dinastii, iar cultura chineză a cunoscut perioade de
prosperitate şi declin. Pe scena istorică a Chinei au
avut loc grandioase mişcări.
Anul
1840, considerat uzual de istorici ca fiind începutul erei
contemporane a Chinei, a marcat începutul călătoriei
Chinei de la tradiţie spre modernizare. Civilizaţia
chineză a trecut prin 4 episoade de presiune. Primele 3
episoade sunt: invazia Beijing-ului de către forţa aliată
anglo-franceză la începutul anilor 1860, războiul
sino-japonez din 1894 (numit şi războiul „Jiawu”),
şi războiul ruso-japonez din nord-estul Chinei în 1906.
Acestor
3 episoade de presiune, China le-a răspuns printr-un
curent de occidentalizare, marcat de importul de bunuri şi
arme moderne, reformele instituţionale
din timpul „Reformei de 100 zile”[1]
şi încercarea, de la sfârşitul ultimei dinastii Qing,
de a crea o conducere constituţională, şi mai târziu,
Revoluţia Xinhai (sau Hsinhai)[2].
La sfârşitul
primului război mondial, China, deşi învingătoare,
n-a fost inclusă pe lista celor mai mari puteri ale timpului.
Mulţi chinezi au crezut că primele 3 răspunsuri la
episoadele de presiune au fost greşite. „Mişcarea 4
mai”[3]
a condus la cea de-a patra încercare de răspuns la
presiunile anterioare şi a culminat cu occidentalizarea
completă a culturii chineze prin apariţia mişcării
comuniste şi a revoluţiei sale extreme.
Acest articol
tratează impactul mişcării comuniste şi al
Partidului Comunist asupra civilizaţiei. Haideţi să
aruncăm o privire mai atentă la rezultatul alegerii făcute
de China, sau mai bine spus, la ceea ce a fost impus Chinei după
160 ani, aproape 100 milioane de morţi nenaturale şi
distrugerea aproape completă a culturii şi civilizaţiei
tradiţionale chineze.
I. Fundamentul de violenţă şi teroare
pentru obţinerea şi păstrarea puterii
„Comuniştii
nu se feresc să-şi ascundă viziunile şi ţelurile.
Ei declară deschis că ţelurile lor pot fi obţinute
numai prin răsturnarea violentă a tuturor condiţiilor
sociale existente”[4].
Acest citat este luat din paragraful de încheiere al Manifestului Comunist, documentul principal al partidelor comuniste.
Violenţa este unicul mijloc prin care partidele comuniste au
câştigat vreodată putere. Această trăsătură
de caracter a fost transmisă tuturor formelor ulterioare ale
Partidului, apărute după naşterea sa.
De fapt primul
Partid Comunist a fost stabilit la mulţi ani după
moartea lui Karl Marx. După Revoluţia din Octombrie 1917
s-a născut „Partidul Comunist al Întregii Rusii”, mai târziu
fiind cunoscut ca „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice”.
Acest Partid a crescut prin folosirea violenţei împotriva
„claselor inamice” şi s-a menţinut prin violenţă
împotriva membrilor Partidului şi a cetăţenilor de
rând. În timpul „curăţeniei” declanşate de
Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20
milioane de aşa-zişi spioni şi trădători,
şi persoane suspectate ca având opinii diferite.
Partidul Comunist
Chinez (PCC) a început ca ramură a Partidului Comunist
Sovietic în cea de-a treia Internaţională Comunistă.
A moştenit în mod natural înclinarea către crimă.
Un exemplu care ilustrează acest fapt este că în timpul
primului război civil dintre Kuomingtang (KMT)
şi comunişti (1927-1936), populaţia
din provincia Jiangxi a scăzut de la 20 milioane la
aproximativ 10 milioane. Pagubele produse de PCC prin utilizarea
violenţei pot fi deduse prin simpla examinare a acestor cifre.
Uzul violenţei
poate fi inevitabil când se încearcă obţinerea puterii
politice, dar n-au existat niciodată în istorie regimuri atât
de dornice de omor ca cele conduse de partide comuniste –
omoruri săvârşite în special în timpul perioadelor de
pace. Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa PCC
a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor
purtate între 1927-1949.
Un exemplu excelent
al utilizării violenţei de către PCC este sprijinul
acordat Khmerilor Roşii din Cambogia. Sub conducerea
Khmerilor Roşii au fost ucişi 25% din populaţia
Cambogiei, multe victime fiind de origine chineză. China
blochează şi acum aducerea, de către comunitatea
internaţională, a Khmerilor Roşii în faţa
justiţiei, pentru că acoperă rolul PCC în acest
genocid.
PCC are legături
strânse cu unele din cele mai brutale mişcări politice
şi cu unele dintre cele mai despotice regimuri din lume. Pe lângă
legăturile cu Khmerii Roşii, există relaţii cu
partidele comuniste din Indonesia, Filipine, Malaezia, Vietnam,
Burma, Laos, şi Nepal - toate fiind susţinute de PCC.
Mulţi conducători ai acestor partide comuniste sunt
chinezi; unii dintre ei încă se ascund în China în prezent.
Alte partide
comuniste cu ideologie maoistă includ „Calea Luminoasă”
din America de Sud şi „Armata Roşie Japoneză”,
ale căror atrocităţi au fost condamnate de către
comunitatea internaţională.
Una dintre teoriile
pe care le folosesc comuniştii este darwinismul social.
Partidul Comunist aplică teoria competiţiei darwiniste
dintre specii în sfera relaţiilor şi istoriei umane,
susţinând că lupta de clasă este singura forţă
care determină dezvoltarea societăţii. Lupta devine
astfel „credinţa” principală a Partidului Comunist,
o unealtă în obţinerea şi păstrarea
controlului politic. Cuvintele faimoase ale lui Mao Zedong trădează
această logică a supravieţuirii celui mai puternic:
„Cu 800 milioane de oameni, cum poate să funcţioneze fără
luptă?”
O altă afirmaţie
la fel de faimoasă a lui Mao Zedong este aceea ca Revoluţia
Culturală „ar trebui desfăşurată la fiecare
şapte sau opt ani”[5].
Folosirea repetată a forţei de către PCC este un
mijloc important pentru menţinerea conducerii. Scopul utilizării
forţei este crearea terorii. Fiecare luptă şi mişcare
au fost exerciţii ale terorii, inimile chinezilor tremurând
de fiecare dată. Supuşi terorii, ei au devenit treptat
înrobiţi sub controlul PCC.
Astăzi
terorismul a devenit principalul duşman al lumii civilizate
şi libere. Exerciţiul terorii violente al PCC s-a desfăşurat
pe o scară şi mai largă, a durat mult mai mult,
şi rezultatele sale au fost chiar mai devastatoare, datorită
folosirii aparatelor de stat. Astăzi, în secolul XXI, n-ar
trebui să uităm acest caracter moştenit al
Partidului Comunist, pentru că el va juca un rol crucial în
destinul PCC.
II. Folosirea de minciunilor pentru a justifica violenţa
Nivelul unei
civilizaţii poate fi măsurat prin gradul în care este
folosită violenţa de către regimuri. Recurgând la
violenţă, regimurile comuniste reprezintă clar un
pas uriaş înapoi pentru civilizaţia umană. Din
nefericire Partidul Comunist a fost văzut ca o forţă
progresivă de către cei care cred că violenţa
este un mijloc esenţial şi inevitabil în dezvoltarea
societăţii.
Această
acceptare a violenţei trebuie privită ca o urmare a
folosirii cu o abilitate de neegalat a înşelăciunii
şi minciunilor de către Partidul Comunist - aceasta
fiind o altă trăsătură moştenită a
PCC.
“De
timpuriu ne-am gândit la Statele Unite ca la o ţară
dragă nouă. Credem că aceasta se datorează parţial
faptului că Statele Unite n-au ocupat niciodată China
şi nici n-au lansat vreun atac asupra Chinei. Mai fundamental
- poporul Chinez are impresii bune despre Statele Unite, datorate
caracterului democratic şi deschis al poporului american.”
Acest citat provine
dintr-un articol publicat la 4 iulie 1947 în ziarul oficial al
PCC – China Nouă.
La numai 3 ani mai târziu PCC a trimis soldaţi să lupte
împotriva trupelor americane în Corea de Nord, înfăţişându-i
pe americani drept cei mai malefici imperialişti din lume.
Lectura acestui articol scris acum 50 ani ar uimi orice persoană
din China continentală. PCC a interzis publicarea ziarelor cu
pasaje similare şi a publicat versiuni rescrise.
De când a ajuns la
putere, PCC a folosit tactici similare în fiecare campanie
politică, incluzând campaniile de eliminare a contra-revoluţionarilor
(1950-1953), „parteneriatul” întreprinderilor publice şi
private (1954-1957), campania „Împotriva Dreptei” (1957),
Revoluţia Culturală (1966-1976), masacrul din Piaţa
Tiananmen (1989), şi cel mai recent, persecuţia împotriva
Falun Gong începută în 1999. Cel mai infam exemplu este
persecuţia intelectualilor din 1957. PCC a făcut apel la
intelectuali, cerându-le părerea sinceră, pentru ca mai
apoi să-i eticheteze drept „politicieni de dreapta,”
şi să-i persecute, folosindu-le discursurile drept dovadă
a „crimelor”. Când s-au ridicat voci care au criticat această
persecuţie drept o conspiraţie, sau „un complot din
umbră”, Mao Zedong a susţinut public: „Nu este un
complot din umbră, ci strategie deschisă”.
Înşelăciunea
şi minciunile au jucat un rol foarte important în obţinerea
şi menţinerea controlului de către PCC. China are
una dintre cele mai lungi istorii, iar intelectualii chinezi au
acordat din antichitate o mare importanţă istoriei.
Chinezii au folosit istoria pentru a evalua realitatea şi
pentru a-şi adânci înţelegerea şi a progresa
spiritual. Pentru ca istoria să servească regimului, PCC
a creat o politică de alterare şi ascundere a adevărului
istoric. PCC, prin propaganda şi publicaţiile sale, a
rescris istoria, de la perioade îndepărtate de genul „Perioadei
de Primavară şi Toamnă” (770-476 î.C), şi a
„Perioadei Statelor Războinice” (475-221 î.C.), până
la cele recente - Revoluţia Culturală. Astfel de alterări
ale istoriei au început în 1949; PCC a blocat cu duritate şi
a eliminat eforturile de restaurare a adevărului istoric.
Când violenţa
devine insuficientă pentru menţinerea controlului, PCC
recurge la înşelătorii şi minciuni care servesc la
justificarea conducerii prin violenţă, sau la mascarea
adevărului.
Trebuie să
admitem că înşelăciunea şi minciunile n-au
fost inventate de Partidul Comunist, dar sunt acte josnice pe care
Partidul Comunist le-a utilizat fără scrupule. PCC a
promis pământ ţăranilor, fabrici muncitorilor,
libertate şi democratie intelectualilor şi pace tuturor.
Nici una din aceste promisiuni n-a fost realizată. O generaţie
de chinezi a murit păcălită şi altă
generaţie continuă să fie înşelată.
Aceasta este cea mai mare tristeţe a poporului chinez, cel
mai nefericit aspect al naţiunii chineze.
III. Principii care se schimbă mereu
În campania
prezidenţială a SUA din 2004, un candidat la preşedenţie
a afirmat la TV că tacticile se pot schimba la nevoie, dar
„credinţele” sau „valorile inimii” nu se pot schimba
niciodată, altfel respectivul „pur şi simplu nu este
credibil”[6].
Această declaraţie clarifică într-adevăr un
principiu.
Partidul Comunist
este un caz tipic. De la înfiinţarea sa acum 80 ani, PCC a
ţinut 16 congrese naţionale reprezentative şi a
modificat Constituţia Partidului de şaisprezece ori.
De-a lungul celor cinci decade de control al puterii, PCC a făcut
modificări majore Constituţiei Chinei de cinci ori.
Idealul Partidului
Comunist este egalitatea socială, care ar duce către o
societate comunistă. Astăzi însă, China controlată
de comunişti a devenit naţiunea cu cele mai mari
inegalităţi economice din lume. Mulţi membri PCC au
devenit putred de bogaţi, în timp ce 800 milioane de oameni
trăiesc în sărăcie.
Teoriile călăuzitoare
ale PCC au început cu marxism-leninism-ul, la care a fost adăugat
maoismul, apoi ideile lui Deng Xiao Ping şi, recent, teoria
celor „Trei Reprezentări” a lui Jiang Zemin. Marxism-leninism-ul
şi maoismul nu sunt deloc compatibile cu teoriile lui Deng
Xiao Ping şi ideologia lui Jiang – ele sunt de fapt opuse.
Această amestecătură de teorii comuniste folosită
de PCC este într-adevăr o raritate în istoria umană.
Principiile schimbătoare
ale Partidului Comunist s-au contrazis în mare măsură
unul cu altul. De la ideea unei integrări globale care să
depăşească statul-naţiune, până la naţionalismul
extremist de astăzi, de la eliminarea proprietăţii
private şi a „claselor exploatatoare” până la
promovarea aderării capitaliştilor la Partid,
principiile de ieri s-au inversat în politica de astăzi, cu
schimbări şi mai importante preconizate în viitor.
Indiferent cât de des îşi schimbă PCC principiile,
ţelul rămâne acelaşi: obţinerea şi păstrarea
puterii, menţinerea unui control absolut al societăţii.
În istoria PCC au
existat mai mult de douăsprezece campanii caracterizate drept
lupte „pe viaţă şi moarte”. În realitate,
toate aceste lupte au coincis cu un transfer de putere, rezultat
al schimbării principiilor de bază ale Partidului.
Fiecare schimbare de
principii a fost cauzată de o criză inevitabilă pe
care PCC a trebuit să o înfrunte şi care îi ameninţa
legitimitatea şi existenţa. Fie că este vorba de
colaborarea cu KMT,
de politica externă pro-SUA, de reforma economică şi
promovarea economiei de piaţă, sau de promovarea naţionalismului
- aceste decizii au apărut mereu într-un moment de criză;
toate au avut drept scop câştigarea sau consolidarea puterii.
Fiecare ciclu în care un grup a fost persecutat, pentru ca mai
apoi să fie reabilitat, a fost conectat cu schimbări în
principiile de bază ale PCC.
Un proverb vestic
spune că adevărurile pot rezista, dar minciunile sunt
schimbătoare. Există
înţelepciune în această zicală.
IV. Modul în care natura Partidului înlocuieşte
şi elimină natura umană
Regimul PCC este
unul dictatorial de tip leninist. De la crearea Partidului au fost
stabilite trei aşa-zise linii de bază: linia intelectuală,
linia politică, şi linia organizatorică. Linia
intelectuală se referă la fundamentul filozofic al
Partidului Comunist. Linia politică se referă la
stabilirea ţelurilor sale. Linia organizatorică se referă
la modul în care sunt atinse ţelurile, în cadrul formei
sale stricte de organizare.
Prima şi cea mai
importantă cerinţă impusă membrilor de partid
şi a celor conduşi de partid este să execute
necondiţionat comenzile primite de la PCC. În aceasta constă
în esenţă „linia organizatorică”.
În China cei mai
mulţi oameni ştiu că membrii PCC au o personalitate
dublă. În viaţa particulară membrii PCC sunt fiinţe
umane obişnuite, cu sentimente de fericire, supărare,
regret şi bucurie. Ei au meritele şi defectele fiinţelor
umane. Ei pot fi părinţi, soţi, soţii, sau
prieteni. Dar situată deasupra naturii şi sentimentelor
umane este „natura Partidului”, care, conform cerinţelor Partidului
Comunist, trebuie pusă mai presus de natura umană
umanitate. Astfel, natura umană devine relativă şi
posibil de schimbat, în timp ce „natura Partidului”
devine absolută, mai presus de orice îndoială.
În timpul Revoluţiei
Culturale era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să
se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să
se lupte unii cu altii, mame şi fiice să se denunţe
reciproc, şi studenţi şi profesori să se
trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri
conflictele şi ura au fost motivate de „natura Partidului”.
La începutul dictaturii PCC, mulţi oficiali înalţi ai
PCC n-au putut face nimic atunci când membrii familiilor lor au
fost etichetaţi drept inamici de clasă. Acest lucru a
fost determinat şi el de „natura Partidului”.
Puterea „naturii
Partidului” asupra indivizilor apare ca urmare a îndoctrinării
prelungite organizate de PCC. Această îndoctrinare începe
în grădiniţă, unde răspunsurile abrobate de
Partid la aumite întrebări sunt răsplatite. Aceste răspunsuri
nu corespund bunului simţ, sau naturii umane a copiilor.
Elevii primesc educaţie politică atunci când urmează
şcoala primară, liceul, etc., până la universitate.
Ei învaţă să urmeze linia standard aprobată
de Partid, în caz contrar nefiindu-le permis să treacă
examenul de absolvire.
Un membru de Partid
trebuie să urmeze linia Partidului când vorbeşte în
public, indiferent ce gândeşte în particular. Structura
organizatorică a PCC este o piramidă gigantică, cu
puterea centrală din vârf controlând întreaga ierarhie.
Această structură specială este una dintre cele mai
importante trăsături ale regimului comunist, ajutând la
producerea unei obedienţe absolute.
Astăzi, PCC a
degenerat într-o entitate politică ce luptă pentru
propriile interese, nu mai urmăreşte nici unul din
ţelurile „măreţe” ale comunismului, dar
structura organizatorică a comunismului a rămas; cerinţa de obedienţă necondiţionată
nu s-a schimbat nici ea. Acest Partid se consideră deasupra
umanităţii şi naturii umane, înlătură
orice organizaţii sau persoane considerate dăunătoare
sau poţential dăunătoare pentru puterea sa,
indiferent dacă sunt cetăţeni obişnuiţi
sau oficiali înalţi ai PCC.
V. Un spectru malefic se opune naturii şi naturii umane
Tot ce se află
sub cer trece printr-un ciclu al vieţii de naştere,
maturitate, decădere, şi moarte.
Spre deosebire de
regimul comunist, societăţile non-comuniste, chiar
şi cele totalitare şi dictatoriale, permit deseori un
anumit grad de auto-organizare şi auto-determinare.
Societatea chineză antică a fost de fapt condusă cu
ajutorul unei structuri binare. În zonele rurale, baza organizării
sociale independente era clanul, în timp ce în zonele urbane era
breasla. Guvernarea centralizată nu se extindea mai jos de
judeţ. Regimul nazist, probabil cel mai brutal regim
dictatorial, exceptându-le pe cele conduse de partide comuniste,
respecta totuşi proprietatea privată. Regimurile
comuniste au eradicat orice formă de organizare socială
independentă de Partid, înlocuindu-le cu structuri ale
puterii înalt centralizate, de sus până jos.
Dacă
structurile sociale de la nivelul de bază în sus pe scara
ierarhică, ce permit auto-determinarea indivizilor sau
grupurilor, apar în mod natural, atunci regimul comunist este
esenţial contra naturii.
Partidul Comunist nu
are principii generale cu care să trateze oamenii. Conceptele
de bine şi rău, precum şi toate legile şi
regulile sunt manipulate arbitrar. Comuniştii nu permit crima,
exceptând cazurile celor categorisiţi drept duşmani ai
Partidului Comunist. Pietatea filială este binevenită,
exceptându-i pe părinţii consideraţi inamici de
clasă. Bunăvoinţa, corectitudinea, dreptatea, înţelepciunea,
şi credinţa sunt toate bune, dar nu sunt aplicabile dacă
Partidul nu vrea să considere aceste virtuţi tradiţionale.
Partidul Comunist distruge complet standardele universale pentru
natura umană, şi este construit pe principii ce se opun
naturii umane.
În general societăţile
non-comuniste iau în considerare natura duală a umanităţii,
cea a binelui şi răului; ele se bazează pe
contracte sociale fixe pentru a menţine un echilibru în
societate. În societăţile comuniste, însă, chiar
conceptul de natură umană este respins, binele şi răul
nefiind nici ele recunoscute. Eliminarea conceptelor de bine
şi rău, conform lui Marx, serveşte la răsturnarea
completă a suprastructurii vechii societăţi.
Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu , şi nu respectă
nici măcar natura fizică.
„Luptă-te
cu Cerul,
Luptă-te
cu Pământul,
Luptă-te
cu oamenii
Aşa
vei descoperi o bucurie nemărginită.”
Acesta a fost motto-ul
PCC în timpul Revoluţiei Culturale. Realitatea este că
asupra poporului chinez şi asupra Pământului a fost
adusă multă suferinţă.
Chinezii cred în
mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao
Tze spunea în Dao de Jing
(Tao-Te Ching):
“Omul urmează Pământul, Pământul urmează
Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce
este natural”[7].
Fiinţele umane şi natura coexistă în cadrul unei
relaţii armonioase în cosmosul continuu.
Partidul Comunist
este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii,
Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru
malefic opus universului.
VI. Câteva trăsături ale posesiunii malefice
Organele
Partidului Comunist n-au participat niciodată direct în
activităţi productive sau creative. Imediat cum apucă
puterea, se ataşează de oameni, îi controlează
şi manipulează. Din cauza fricii de a pierde controlul
îşi extind puterea până la cea mai fundamentală
unitate a societăţii, monopolizează resursele de
producţie şi extrag bogăţie de la societate.
În China PCC se extinde peste tot şi
controlează totul, dar nimeni n-a văzut vreodată
registrele contabile ale PCC, ci doar registrele contabile ale
statului, ale guvernelor locale şi ale întreprinderilor. De
la guvernul central până la comitetele rurale, oficialii din
administraţie sunt întotdeauna consideraţi inferiori
cadrelor comuniste, astfel că organele administrative trebuie
să urmeze instrucţiunile comitetelelor de Partid ale
nivelului repectiv. Cheltuielile Partidului sunt plătite de către
administrativ şi trecute în contul sistemului administrativ.
Organizarea PCC,
asemenea celei a unui gigantic spirit malefic posedant, se lipeşte
de fiecare unitate şi celulă a societăţii
chineze la fel de strâns ca umbra care urmăreşte
obiectul ce a generat-o. Penetrează adânc în fiecare vas
capilar şi celulă a societăţii, vasele sale
cele mai fine extrăgând sângele, controlând şi
manipulând societatea în acest fel.
Această
structură ciudată de posedare malefică a existat în
istoria umană în trecut, fie parţial, fie pentru
perioade limitate de timp, dar n-a funcţionat niciodată
atât de îndelungat şi n-a controlat niciodată
societatea atât complet ca Partidul Comunist.
Acesta este motivul
pentru care fermierii chinezi trăiesc într-o asemenea sărăcie
şi sclavie. Ei nu trebuie să-i susţină doar pe
oficialii administraţiei (ca în mod tradiţional), ci
trebuie să susţină şi un număr comparabil,
sau chiar mai mare, de cadre comuniste.
Acesta este motivul
pentru care un număr atât de mare de muncitori chinezi
şi-au pierdut slujbele. Vasele de extragere a sângelui pe
care le deţine posesivul PCC sug fonduri de la fabrici de mulţi
ani.
Acesta este motivul
pentru care intelectualii chinezi cred că dreptul la
libertate spirituală este atât de dificil de obţinut.
Deasupra poverii administraţiei, peste tot se aşterne
umbra PCC, care nu face altceva decât să spioneze oameni.
Un spirit care posedă
trebuie să controleze în mod absolut mintea posedatului
pentru a stoarce energia necesară supravieţuirii sale.
Conform ştiinţei
politicii moderne, puterea vine în principal din trei surse: forţă,
bogăţie şi cunoştinţe. Partidul Comunist
n-a ezitat niciodată să folosească controlul
monopolist şi forţa pentru a jefui proprietatea
oamenilor. Mai important, a privat oamenii de dreptul lor de
exprimare liberă şi a încălcat spiritul şi
voinţa oamenilor pentru a-şi menţine controlul
absolut al puterii. Din acest aspect, posedarea malefică a
PCC controlează societatea atât de strâns încât cu greu
poate fi comparat cu oricare alt regim în lume.
VII. Să ne auto-examinăm pentru a scăpa
de posesiunea PCC
În Manifestul
Comunist, primul document programatic al Partidului Comunist, Marx
a afirmat că „în
1848, un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului”[8].
Un secol mai târziu, comunismul este mai mult decât un spectru
care bântuie. A capturat un corp concret, material. S-a răspândit
în jurul lumii ca o epidemie, a ucis zeci de milioane şi a
furat proprietatea, mintea şi spiritul liber a sute de
milioane.
Intenţia de bază
a Partidului Comunist este eliminarea întregii proprietăţi
private pentru a elimina „clasa exploatatoare”. Proprietatea
privată este baza tuturor drepturilor sociale, şi
deseori înglobează cultura naţională. Cei jefuiţi
de proprietatea privată pierd de asemenea libertatea minţii
şi spiritului. Ei pot mai apoi pierde libertatea de a obţine
drepturi sociale şi politice.
Lovindu-se de o criză
de supravieţuire, PCC a fost forţat să reformeze
economia Chinei în anii `80. Dreptul la proprietate privată
a fost parţial înapoiat oamenilor. Acest lucru a creat o breşă
în maşinăria imensă şi precisă de
control a PCC. Această breşă a devenit tot mai largă
ca urmare a luptei membrilor PCC pentru acumularea de averi
(private).
PCC, un spectru malefic posedant susţinut
prin forţă, înşelăciune şi schimbare
frecventă a aparenţei şi imaginii sale, arată
acum semne de decădere şi manifestă nervozitate la
cea mai mică tulburare. Încearcă să supravieţuiască
acumulând mai multă bogăţie şi întărind
controlul, dar aceste acţiuni nu fac altceva decât să
intensifice criza.
China de astăzi
pare prosperă, dar conflictele sociale s-au acumulat la un
nivel nemaivăzut. Folosind manevrele politice din trecut, PCC
poate încerca o anume formă de retragere, schimbând macazul
faţă de masacrul din Piata Tiananmen sau Falun Gong, sau
alegându-şi drept inamic un alt grup, dar continuând să
exercite puterea terorii.
Înfruntând încercări
de-a lungul ultimilor o sută de ani, naţiunea chineză
a răspuns prin import de arme, reforma sistemului şi
declanşarea unei revoluţii extreme şi violente.
Nenumărate vieţi au fost pierdute şi cea mai mare
parte din cultura tradiţională chineză a fost
abandonată. Se pare că răspunsurile Chinei n-au
rezolvat nimic. Când agitaţia şi neliniştea au pus
stăpânire pe mintea chineză, PCC a folosit ocazia
pentru a apare pe scenă, şi în cele din urmă a reuşit
să controleze această ultimă civilizaţie antică
ce mai supravieţuieşte.
În viitor poporul
chinez va trebui inevitabil să aleagă din nou.
Indiferent ce alegere va fi făcută, fiecare cetăţean
chinez trebuie să înţeleagă că cea mai mică
speranţă în PCC va accentua stricăciunile aduse naţiunii
chineze şi va injecta energie nouă în acest PCC posedat
de malefic.
Trebuie să abandonăm toate iluziile, să ne examinăm
în profunzime, fără să fim influenţaţi
de ură, lăcomie sau dorinţe. Numai aşa putem
scăpa de spiritul posedant al PCC care ne controlează de
peste 50 ani. În numele unei naţiuni libere, putem restabili
civilizaţia chineză bazată pe respect pentru natura
umană şi compasiune pentru toţi.
[1]
Reforma de 100 de zile a fost de fapt o reformă de 103
zile din 11 iunie până în 21 septembrie 1898. Guangxu,
împăratul dinastiei Qing (1875-1908), a ordonat o serie
de reforme ce vizau efectuarea de schimbări sociale
şi instituţionale. Opoziţia elitei
conservatoare de la conducere faţă de această
reformă a fost intensă. Sprijinită de
untraconservatori şi cu suportul tacit al politicianului
oportunist Yuan Shikai, împărăteasa Dowager Cixi a
plănuit o lovitură de stat la 21 septembrie 1898,
forţându-l pe tânărul gânditor reformator Guangxu
la izolare. Cixi a preluat guvernarea ca regent. Reforma de
100 de zile s-a sfârşit cu anularea noilor edicte şi
executarea a şase dintre susţinătorii reformei.
[2]
Revoluţia Xinhai (sau Revoluţia Hsinhai), numită
după anul Chinezesc al Xinhai (1911), a constat în răsturnarea
între 10 octombrie 1911 şi 12 februarie 1912 a dinastiei
Qing care conducea China, şi fondarea Republicii Chineze
[3]
Mişcarea din 4 mai a fost prima mişcare de masă
din istoria modernă chineză, şi a început la 4
mai 1919
(Ultima
modificare 16 septembrie 2005 )