Colonia Galesu
In toamna anului 1952 am fost dusi de la “Colonia de munca” (fortata) la “colonia Galsesu.” Aceasta se afla pe coama unui deal, batuta de vantul dobrogean, care toamna si iarna isi face simtita prezenta in mod deosebit. In vale era satul. Datorita asezarii sale era asigurata o totala izolare si o buna supraveghere. Asezarea pe coama dealului avea drept consecinta lipsa oricarei surse de apa. Apa se aducea cu ciuberele din vale de catre detinuti. Cand conditiile nu permiteau – drumul fiind alunecos, deci imposbil de a urca cu ciuberele de apa – nu ne dadeau mancare gatita. Asadar, apa era o problema si pentru prepararea hranei, astfel ca pentru restul necesitatilor in ceea ce priveste apa, nici nu mai era vorba. Consider ca detinutii politici care carau apa cu ciuberele din vale, au facut o munca sisifica.
Deci, conditii deosebite, aspre, care se vor vedea in cele ce urmeaza.
Am fost repartizat intr-o “brigada” de elevi si studenti, care in buna parte trecusera prin “demascarile” de la Pitesti si care “brigada” era socotita brigada disciplinara. Nu stiu daca ceilalti detinuti din “colonie” au avut dreptul la scrisori si pachete, pentru ca se cauta o izolare a noastra de restul detinutilor – la care contribuia si “programul” care ni se aplica – dar noi, din aceasta brigada, nu aveam voie la asa ceva.
Regimul de munca era in doua ture de 12 ore, la care se adauga drumul la santier circa 3 ore (dus-intors) si numaratoarea din colonie care se facea dimineata si seara, asa ca in orice tura ai fi fost prindeai acest calvar – care dura in jur de o ora. Lucram la descarcarea vagoanelor. Pamantul excavat cu masina si desertat in vagoane, noi il descarcam cu lopata (inghetat sau saturat cu apa). Conditii de munca fortata, de epuizare fizica, de exterminare. Cei care reuseau sa termine inaintea celorlalti descarcatul vagonului lor, se culcau pe unde puteau si cautau sa “fure” putin somn, sau cand uneori locomotiva intarzia sa scoata garnitura goala ne bucuram de putina odihna, caci garniturile veneau una dupa alta. De multe ori ne-am trezit din acest “furat” de somn, acoperiti de zapada.
Intr-una din nopti, am lesinat pe santier, in timpul lucrului si mi s-au incrancenat muschii dintre omoplati, nemaiputand face nici o miscare cu mainile. Gardianul care ne supraveghea sustinea ca nu vreau sa muncesc, dar, studentul medicinist Bob Boceanu l-a pus sa pipaie ghemul din spatele meu si l-a lamurit asupra faptului. (Am avut noroc cu ocazia lesinului, deoarece inainte buldozerul facuse un prag pe care am cazut. Daca nu era pragul, as fi cazul pe taluz in jos si santinela putea sa creada ca vreau sa evadez si ar fi tras…). Am fost internat in infirmerie. Cand m-am dezbracat pentru control, medicul speriat, a exclamat: “Toti sunteti asa de slabi?” Nu mi s-a facut nici un tratament, de altfel nimanui nu i se facea. Am stat o saptamana pana ce mi-am revenit, timp in care mai primeam cate un supliment de mancare. Asadar, regimul de munca era de epuizare fizica, de exterminare. Cei care cunosc iarna dobrogeana isi pot da seama ce insemna aceasta. Seara ma culcam asa cum era imbracat ziua, doar trageam patura peste cap cu rasuflarea mea sa ma faca sa simt caldura. Eram imbracat cu tot ce aveam: 3 camasi, 3 izmene, 2 pantaloni, 2 pulovere, un cojocel, o haina si o scurta din fir de lana pe care am captusit-o cu bucati dintr-o patura.
Nefiind apa in colonie nici pentru baut, nu se punea problema spalatului sau a spalatului rufelor. Apa, reuseam sa bem cand ajungeam la locul de munca, din balti, din urmele rotilor de carute, ba chiar si de la locomotiva. Se stie ca in locomotivele cu aburi, apa era tratata pentru a nu se face depuneri pe peretii conductelor. Asadar, era nepotabila, chiar periculoasa, dar setea ne chinuia si am baut si aceasta apa. Ma urmareste si astazi privirea unui mecanic de locomotiva care ne-a dat apa; cum nici magazionerul civil – care ne dadea uneltele pentru lucru – care si-a facut discret cruce, ca ne-a vazut ca ne culcam pe pamant ca sa bem apa dintr-o balta.
Acestea erau conditiile de munca si de viata la “colonia” Galesu – poate mai bune sau mai rele ca in alte locuri care urmareau exterminarea noastra.
Imi amintesc de ce doi prieteni, mereu impreuna: Bob Boceanu si Iancu Ganea, si de figura luminoasa a geologului prahovean Georgescu.
Astazi, dupa trecerea anilor, recapituland conditiile traite cred, am convingerea, ca numai Dumnezeu ne-a scapat vii din chinurile la care ne-a supus – peste tot in tara – comunismul, acest dusman al omenirii si al Celui de Sus.
Din Pitesti
Am fost adusi de la “Canal” la Pitesti, un grup de tineri detinuti politici. Am fost introdusi intr-o camera de la parter, impreuna cu un grup de tineri vechi detinuti la aceeasi inchisoare.
Intr-o seara, dupa inchidere, se deschide brusc usa si navalesc mai multi tineri. Cei care au fost gasiti, de noi, mai vechi in camera, s-au retras de o parte si ne priveau amenintatori. Noi cei veniti de la “Canal” am ramas uluiti si nu am inteles, pentru moment, ce se intampla. Dar… ne-am lamurit curand: incepea “reeducarea” …
Eram in pozitie de “banditi” cu toate consecinele ce decurgeau din aceasta situatie…
Intr-o seara cand a venit prim-gardianul, a facut numaratoarea si inchiderea si cand iesea din camera, Alexandru Munteanu, tasneste dintre pazinicii lui si fuge dupa el si insotitorii lui. Afara pe coridor, a inceput sa se roage de prim-gardian ca sa-l scoata din camera “ca cei de aclo ma omoara” “nu ma lasati sa ma omoare.” Cred ca se auzea in toata inchisoarea rugamintea lui, facuta cu disperare.
Dar, incet, incet gadienii l-au adus inapoi in camera, dupa care au plecat. Munteanu, in naivitatea lui, credea, probabil, ca tot ceea ce se intampla in camera respectiva, era fara stirea autoritatilor.
Dar, n-am avut timp sa ne gandim asupra celor intamplate ca usa este deschisa si intra Turcanu, care se repede la Munteanu si-l ia la bataie. Cand l-a lasat lat pe Munteanu, a dat sa plece si in drum spre usa a dat cu ochii pe mine. S-a apropiat si mi-a spus niste lucruri pe care nu le “demascasem,” dandu-mi de inteles ca stia mai multe decat credeam eu… Apoi s-a indreptat spre usa, care s-a deschis, iar apoi dupa ce a fost inchisa, s-a auzit cum a fost rasucita cheia pentru a fi incuiata…
Moment la Peninsula
In ianuarie 1954 eram in “colonia de munca Peninsula.”
Intr-o zi vine un ofiter care striga dupa o lista pe cei care sa-si faca bagajele si sa iasa afara. Am fost printre cei nominalizati – expirandu-mi condamnarea si “pedeapsa administrativa.” Am fost dusi intr-o alta baraca, dupa care ni s-au restituit din bagajele retinute la intrarea in “colonie.” In urma acestora am avut o anume certitudine ca e vorba de eliberare. Ne bucuram, eu si prietenul meu Vasile Grigore, impreuna cu ceilalti din grup.
In ziua urmatoare am fost scosi din “colonie” si ni s-au facut formele de eliberare. Dupa un timp vine un ofiter si ne introduce in niste birouri ca sa dam o declaratie despre motivul arestarii noastre. Apoi, trei insi suntem chemati separat si introdusi intr-o camera unde ni se face perchezitie si ni se iau lucrurile pe care ni le capataseram in ziua precedenta.
Cei trei, cu prietenul meu Vasile Grigore si un inginer din Medias, am declarat ca am fost arestati ca legionari. Concluzia: legionarii nu trebuie eliberati. In coltul ochilor inginerului (om cu familie) a aparut un bob de lacrima. Cu prietenul meu ne-am privit si am inceput sa facem ghidusii si glume ca sa alungam norii din privirile inginerului.
Am fost reintrodusi in “colonie.”
In noaptea aceea nu am inchisi ochii. Mi-a devenit limpede ca nu ma voi elibera, ca imi voi sfarsi zilele in inchisoare. M-am impacat cu acest gand, dar un lucru ma framanta totusi: plec din viata, dar ce am facut in viata, ce las dupa mine, cu ce justific existenta mea pamanteasca…
