Minele din Maramures (partea I)
Cati au fost impresionati de desfasurarea de forte si au cedat presiunii psihice, renuntand la greva, nu mai stiu, dar au fost, este sigur; in ansamblu, lagarul s-a miscat, ca la o comanda, desi ea nu a existat caci nici nu se putea. Factorul ce i-a unit a fost disperarea de a vedea cum se instaureaza teroarea impusa de noul comandant. In acest lagar de munca, oamenii au avut un termen de comparatie si au aparat ce li se cuvenea, adica fata de pericolul minei care era un stres permanent, la suprafata cereau recompensa fireasca; mai multa omenie. Acesta era pretul plumbului si riscului permanent.
Dupa ce usa baracii s-a inchis si dusmanii s-au indepartat infranti, in cele patru dormitoare s-a declansat un fenomen nemaintalnit in mine; unii au inceput sa rada, sa tipe, altii sa vomite, altii cu pantalonii in mana isi asteptau randul la hardaul din spalator, iar altii au cazut intr-o mutenie totala de a spune nu cu orice risc.
A doua zi in tot lagarul a fost liniste deplina si abia seara, usa baracii s-a deschis si plutonierul de serviciu a anuntat ca putem circula liberi, ca putem merge la masa, caci greva a luat sfarsit. Am iesit si ne-am convins ca si celelalte baraci au facut acelasi lucru. Cu ce baraca, cu ce detinuti s-a negociat nu mai stiu. Imi amintesc doar ca starea generala de spirit a fost euforica si cu totii am considerat greva ca o mare reusita.
A fost o reusita si pare-se ca unica in lumea noastra concentrationala. Conducerea lagarului se comporta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. A inceput aceeasi intrare in mina, dandu-ne tributul de plumb. Comandantul parca nici nu exista, nu mai intra nici la lagar, nici in mina; noi cunoscandu-i firea si comportamentul banuiam ca va cauta sa-si ia revansa si astepta un anume moment. La vreo zece zile de la greva, intr-o duminica ne-au adunat pe toti si s-a citit o lista de detinuti care trebuiau sa iasa din careu, sa mearga la dormitor sa-si ia inventarul si sa intre intr-o alta baraca indicata. Lista cuprinca cca 100 de detinuti. Ne-am dat seama ca acest numar constituia capacitatea unei dube CFR. In aceeasi noapte au fost imbarcati in camioane si transportati la Baia Mare. Nu i-am mai intalnit niciodata.
Cei ramasi erau constienti de ce-i astepta si-n fiecare era o incrancenare fata de agresor, fata de regulamente si munca. Deviza generala era: In mina noi eram stapani, la suprafata ei. Celularul, carcerile si baracile cu regim de penitenciar s-au reumplut. Productia de plumb era derizorie. Zile la rand nu dadeam nici un gram de plumb. Au inceput greve de grup care revendicau te miri ce. Erau izolati, iar peste doua zile, satui de somn reintrau in mina, sa faca nimic. Schimburile de 8 ore deveneau de 16 dar plumb primeau din ce in ce mai putin si incorporat intr-o masa de steril care necesita munca si cheltuiala.
S-a facut un alt transport de evacuare si in mai 1955 am parasit Baia Sprie constient ca aici niciodata puterea nu va mai obtine plumbul atat de ravnit, datorita unui singur si simplu motiv: n-au vrut sa invete, din orgoliu, din propriile greseli.
