Inscenarea de la Baia Sprie
Colonia de munca de la mina Baia Sprie insemna un grup de baraci de tip militar, amplasat langa turnul de extractie si in apropiere de cateva acareturi administrative ale minei. De acolo, in jos spre mina Cavnic, coborau incarcate cu minereu la statia de flotare vagonetele decovilului. Peisajul submontan era placut si pasnic, chiar daca suporta stridenta, totusi domoala, a instalatiilor industriale in activitatea lor febrila. Padurea din jur fusese defrisata in scopuri de vigilenta si impresurata cu foisoare de paza iar ca un supliment de prudenta, peste creasta gardului inalt erau adaugate si cateva randuri de sarma ghimpata.
In acest cadru sobru si bine fortificat am fost adusi de la inchisoarea Aiud la mijlocul lunii septembrie 1950, noi, cei trei sute de pionieri. Selectia respectase niste criterii absolute: varsta pana la 40 de ani si condamnari mai mari de zece ani. Astfel alesi, dupa o calatorie noctambula, inghesuiti ca sardelele in duba stramta, am fost luati in primire cu injuraturi si bruscari de echipa de zdrahoni a locotenentului Szabo Zoltan. “Onorurile” pe care le-am primit au fost mai pestilente si mai brutale decat cele care ne fusesera “acordate” la plecare de subalternii odiosului capitan Dorobantu din “pensionul” Mariei Tereza. Dupa ce ne-au inghesuit in dormitoarele mici, urmase dotarea cu un echipament sumar: o pereche de chiloti, opinci din anvelope refuzate la reesapare, obiele din moton uzat si o carpa de sters transpiratia care se numea, exagerat, prosop. Apoi ni se facuse un instructaj sumar pentru lucrul in subteran, presarat cu prevederi restrictive si opresive din regulamentul drastic de ordine interioara.
De-a doua zi, titularizati – bineinteles, ironic – “brate speciale,” am coborat cu colivia la 400 de metri si ne-am impartit la orizonturile 11 si 12 ca: perforatori, vagonetari, rulatori si mecanici, in abatajele si pe galeriile invaluite de aerul greu si statut de 40 de grade de temperatura. Din plafon, picaturile apei acidulate cadeau vertical, ritmic si agresiv. “Bratele speciale,” care de fapt erau la primul contact cu iadul subteran, aveau sarcina sa realizeze performante cu un sfert mai mari decat ale normelor cerute profesionistilor civili. Programul “ingaduitor” putea fi prelungit peste cele opt ore teoretice, pana cand corfa scotea din pantecul pamantului cantitatea necesara. Lupta era grea si inegala. Materia nu se lasa usor infranta de asaltul nostru nepriceput. Am cazut unul cate unul, istoviti, intoxicati sau suspectati de silocoza, dar Draghici, “patronu” nostru de la interne, a avut grija ca, in locul oamenilor rebutati, sa livreze abatorului uman alti candidati pe care “baietii” zelosi capatasera dibacia sa-i adune de prin facultati, fabrici si chiar de pe ogoare.
Parintele Serban, originar de pe meleaguri dobrogene, fusese adus langa noi in prima parte a anului 1951. Era un om bine construit, echilibrat in interior, comunicativ si bland. Tineretea privirilor senine aducea o nota de optimism robust. Vorbea putin dar cu masura si demnitate. Cazuse in mainile satrapilor pentru ca isi ascunsese enoriasii “chiaburi” pe care nu i-a putut parasi in clipele de cumplita prigoana. Asa l-am cunoscut noi, pionierii drumul prin infern, intalnindu-l caraus in spatele vagonetelor incarcate cu minereu. La iesirea din schimb, in liftul care ne aducea la lumina zilei, mai avea putere sa multumeasca lui Dumnezeu ca ne ajutase sa scapam nevatamati.
Ziua cand s-a intamplat nenorocirea era un mijloc de saptamana din apropierea primaverii. Prin aerul caldut plutea un miros de iarba cruda. Terminasem masa si ne pregateam sa intram in dormitoare. De serviciu era plutonierul Aurica, unul din securistii cei mai dusmanosi. S-a apropiat de grupul nostru si l-a chemat poruncitor: “Bai, tu ala din margine, ‘ai la corvoada.” Parintele Serban l-a urmat pana la coltul salii de mese, amplasata in apropierea gardului de care o despartea doar fasia zonei interzise, lata de cativa pasi. Dupa ce Aurica s-a inteles din priviri cu santinela, i-a repetat ordinul mai amanuntit, pe acelasi ton aspru: “Curata d-acilea mizeriile astea de gunoaie, ca parca e la porci,” dupa care a plecat. Deodata s-a auzit somatia formala si racnita a santinelei: “Stai, ca trag!” si apoi a tras trei focuri de arma, bine tintinte, in inima blandului preot. Noi am incremenit langa usa dormitorului iar securistul, ca dupa un fapt divers, se indreptase agale catre locul crimei. Congestionat la fata, poate dandu-si seama abia atunci in ce joc se angajase, criminalul din foisor inganase balbait: “A vrut sa evadeze, era cu mainile pe gard…”
Parintele Serban cazuse cu spatele spre gard, langa sala de mese. Pe pamantul proaspat greblat de pe zona interzisa nu se vedeau urme de pasi. Szabo Zoltan si mai multi civili au venit mai tarziu; deocamdata, se hotarase secrestrarea noastra in dormitoare. A doua zi, toti detinutii din colonie au intrat in mina intr-un schimb de lucru foarte prelungit. Peste cateva saptamani, comandantul ne adunase, atragandu-ne atentia asupra randamentului scazut in munca si asupra indisciplinei, fapt pentru care ne anuntase ca se vor lua masuri severe.
Soldatul Faur Traian din Salonya, dupa terminarea concediului – recompensa, revenise avansat nu numai caporal dar si comandant al escortei. Ne privea cu dusmanie, calca mandru de “prestigiul” pe care si-l facuse, adresandu-ni-se de multe ori ironic si amenintator: “Tine aproape, banditule, ca acu’ iau si gradul de sergent.”
Traian Faur este, poate, acum, un batran care desigur ca a trecut prin “onoarea” ierarhiei de partid; propagandist, activist, secretar P.C.R., etc. Si cine stie daca, dupa modelele recente, nu se declara revolutionar sau chiar dizident, aclamand schimbarile pe care le “astepta” cu nerabdare de multa vreme.
| Alte articole in acest sens | |
| 08.05.2007 | O slujba a invierii la capatul Pamantului |
