Duba de Jilava
Capitanul Verescanu, care ma anchetase un an de zile in localul din Calea Rahovei, era un om inalt, placut la infatisare dar de-o perfidie si de un sadism greu de imaginat. De la tonul prietenos, exagerat de bland, trecea brusc la injurii, violenta si brutalitate de fiara, fiind capabil sa revina la forma initiala de blandete ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.
Destainuindu-si uneori datele biografice, nu ascundea ca a fost zetar si ca lucrase cativa ani la ziarul “Libertatea” din Orastie, condus de parintele Mota, care era un om de treaba, bland, respectat si iubit de catre enoriasii sai. Nici baiatul, Ionel, - care luptase in Spania alaturi de armata lui Franco – nu-i facuse o impresie proasta, dar i s-a parut ca a fost prea fanatic. Datorita acestei exaltari, un om cult ca el platise cu viata, lupta gresita in care se angajase, cu toate ca-i placuse felul in care si-a justificat plecarea rupandu-se de familie: “Se tragea cu mitralierea in obrazul lui Cristos! N-am mai putut rabda!” Dar, capitanul se replia repede pe pozitia politica a oranduirii care il facuse din tipograf ofiter: “Iata, noi comunistii construim aici o viata fericita pentru intreg poporul pe vesnicie, distrugand clica de capitalisti care v-a spalacit mintile. Nu vrem sa mai fie exploatarea omului de catre om.” Aceste “prelegeri” marxiste erau de fapt niste lozinci pe care mi le repeta dupa fiecare sedinta de-a lor de indoctrinare si la care, bineinteles, ca nu replicasem niciodata nimic.
In cele aproape 12 luni de ancheta, ma pusese sa-mi repet in scris declaratiile de mai multe ori in speranta ca va descoperi vreo contradictie din care ar putea rezulta noi implicatii, actiuni nedescoperite, ori legaturi tainuite cu oameni care erau inca liberi. Uneori parea plictisit de repetarea metodei, alteori, insa arata mult interes, intervenind cu felurite intrebari, de regula, slab ticluite.
Intr-o dimineata m-a anuntat ca ancheta s-a terminat si ca, pana mi se va pune procesul pe rol, voi fi trimis in “depozit” la inchisoare Jilava. Tot atunci, insa, m-a intrebat la ce inchisoare as vrea sa-mi execut pedeapsa. I-am raspuns ca as vrea sa fiu cu studentii – dupa plecarea din armata devenisem student la drept si litere. A dat din cap mirat: “Nu te-as sfatui. Este mai bine pentru tine la Aiud.”
Mai tarziu, dupa cele ce s-au intamplat cu studentii in inchisorile Gherla si Pitesti, am inteles ca Verescanu stia cu doi ani mai devreme de planurile de “reeducare” preconizate de Nicolschi si Sepeanu, pe atunci cu posturi mari in Siguranta statului.
M-a condus la subsol, anuntand ofiterul de serviciu sa fiu predat, impreuna cu nota pe care i-o lasase, cursei care va transporta in acea zi arestatii la Jilava.
Printre cei care asteptau duba n-am intalnit pe niciun cunoscut. Ofiterul de serviciu era un securizat in varsta, destul de ingaduitor in sensul ca ne daduse voie sa vorbim unul cu altul in soapta, sa ne punem bagajul in ordine, asigurandu-ne ca duba trebuie sa soseasca dintr-o clipa intr-alta.
Eram toti livizi la fata, slabi si marcati de presiunile care se facusera asupra noastra, imbracati ca niste personaje comice de opereta.
- De nu ne-ar lua in primire Paraschiv, ca-i dat dracului de rau! – imi sopti cineva de langa mine.
- Cum adica?
- N-ai mai fost cu duba la si de la Jilava? Sau n-ai nimerit cu el?
- Nu. Este prima data. Din prefectura politiei m-au adus aici intr-o noapte cu un brec. In alta parte nu am mai fost…
- Aha, de aia nu cunosti. Paraschiv este un locotenent care a lucrat la ecarisaj pe masina, ca si Maromete, directorul de la Jilava. Erau in echipa de hingheri care prindea cu sbiltu’ cainii vagabonzi de pe strazi. Paraschiv, dupa ce ne urca-n duba, mai intai ne injura si apoi isi face “norma” lovind pe fiecare cu pumnii si picioarele un’ se nimereste. Cine nu-i cunoaste obiceiul poate s-o pateasca rau, asa ca ai grija sa-ti feresti capu’ si burta…
Intre timp se auzise motorul dubei si, in curand, vocea locotenentului hingher care trebuia sa ne ia in primire. Coborase scarile acompaniat de injuraturi la adresa noastra.
-Asta-i! imi sopti vecinul cu vocea tremurata. Auzi ce iese din gura lui? Sa vezi acu ce ne asteapta!
In usa aparuse un om scund, cracanat si cu uniforma dezordonata. Privirile ii erau ca doua fulgere, nebarbierit si cu parul caltos si murdar, iesind de sub stransoarea caschetei si peste frunte, sub cozoroc, si in parti, la tample.
- Cati banditi imi dai azi, mosule? ‘ca-le-as coliva lor de talhari!
- Zece.
- Slaba recolta, batrane! Pai, ce fac? Muschii astia are nevoie de antrenament si cere macar o duzina jumatate ca starpiturili astea!
Ofiterul de serviciu nu avea chef de discutie. I-a intins actele, valorile personale care ne insoteau – acte, bani, ceas, verighete – in timp ce Paraschiv ne cerceta din priviri pe fiecare.
- Da ce nu v-ati vazut de traba, leat? Ce credeati ca n-o sa va priponim? Iote ca amercanii n-a’ venit sa va scape si nici n-o sa vie f’odata. E mai bine acu? Na, ca ajunserati la parnaie!
- Ai, mai tovarase, verifica actele si oamenii, semneaza procesu’ verbal si du-i la duba ca io mai am si altele de facut. N-am vreme de sedinte! E clar?
- Usurel taticule, ca nu suntem in babaroase, ca daca ma faci al dracu’ te tin cu luatu’ in primire pana la pranz!
In cele din urma, securitstul dubei a inceput sa silabiseasca textul procesului verbal, miscandu-si caraghios buzele vinete. Dupa aceasta cazna intelectuala, poate chiar mai dificila decat umplerea masinii cu cainii vagabonzi, isi verificase stiloul pe care, apoi, il asezase cu grija pe obrazul hartiei.
O semnatura, chiar la nivelul lui, nu presupunea o dibacie iesita din comun. Paraschiv, insa, dupa ce demarase caligrafia, se oprea din cand in cand, sucindu-si capul in unghiuri diferite, cand perpendicular peste act, cand in unghi obtuz, arborand fie un zambet de satisfactie nemarginita, fie o incruntare de ingrijorare. Dupa un scurt ragaz, relua jocul cu multa perseverenta si atentie…
- ‘ai, mai tovarase, ca trebuie sa plec dupa mancare! Acus’ vine timpu’ de masa si io nici nu pornii dupa marmizi! se lamenta seful arestului.
- Mergi intr-a doua batrane, ca doar n-a’ navalit turcii si nici nu suntem pe ‘ipodrom…
In sfarsit, se ridicase victorios cu actul in mana intinzandu-i-l colegului. Pe figura i se citea o satisfactie nemaipomenita iar ochii ii straluceau ca niste priviri de fiara imblanzita.
- Da’ ce dracu’ ai tot buchisit? Ai mai adaugat ceva la act? – spuse seful arestului plimbandu-si privirile cu atentie peste textul procesului verbal.
- Bai frate, oar il fac pe P, oar nu! E la mama lui, arta, mosule, nu alta! Ce tipografie? Vax, iote acilea linie, caciula si grosime! Oar a iesit oar nu! Te-ai prins?
Seful arestului i-a raspuns cu un zambet ironic. Apoi Paraschiv, grabit, de data asta, ne imbrancise pe scari in sus, devansand “programul” din duba: pe traseul urcusului pana la masina, capatasem fiecare cate doi, trei pumni in spinare si o suita de injuraturi in mod colectiv, ornate cu felurite insulte si injurii.
Victoria grafica a ex-jbiltarului ne ferise de leziuni in prima etapa a transportului. Mai era, insa, intrarea in Jilava, eveniment pentru care Maromete avea un altfel de “program”: de la coborarea din duba si pana la intrarea in celule ne astepta o duzina de “baieti” bronzati exagerat, dotati cu cozi de lopata cu care loveau convoiul asa cum se proceda cu spicele de grau la arie pe vremea cand nu se nascuse inca batoza. Cine cadea incurand fluenta convoiului si, implicit, “cadenta” cozilor de lopata, era lovit suplimentar cu dusmanie de un grup, ca pedeapsa ca stricase “numarul” la care asista, injurand, balbaitul capitan Maromete.
