Psihologie si credinta
Pedagogia este stiinta si arta educatiei. Probabil, pentru umanitate, elementul cel mai optimist il constitutie pedagogia, ca stiinta si arta a educatiei, ca posibilitate de a face faptura umana tot mai buna cu trecerea anilor si a secolelor. Acest optimism este sau nu indreptatit. Daca privim la lupta tot mai intensa care se duce in lume pentru respectarea drepturilor umane, suntem optimisti; daca ne uitam la razboaiele tot mai distrugatoare, la crimele si genocidul care se fac in numele dreptatii si al umanitatii, optimismul nostru moare sau macar se imbolnaveste.
Este insa incontestabil ca pedagogia exista si da rezultate. Mantuitorul a fost un mare pedagog si nu la nivelul unei scoli sau al unei natiuni, ci la un nivel universal, si in timp si in spatiu. In cazuri exceptionale insa, pedagogia cristica – pedagogia crestina, in general – lucreaza prin miracol. Acest miracol se realizeaza prin interventia divina directa, care modifica intr-o clipa o intreaga structura sufleteasca; alteori, miracolul pedagogic crestin lucreaza prin descatusarea fortelor psihice bune ale individului, prin readucerea la suprafata a bunelor deprinderi de alta data care au fost respinse, uitate sau chiar reprimate.
Nu vreau sa fac o teorie pedagogica noua ci incerc doar sa explic si sa-mi explic unele miracole pe care le-am trait in viata mea si care nu au o explicatie logica, nu intra la logica pedagogica. Sigur, pot face o investigatie in sufletul subiectului miracolului, pot intui cauzele care au dus la transformarea lui brusca; chiar daca nu a fost, poate, de durata, dar miracolul ramane. As putea invoca zeci, sute de astfel de exemple la care oameni absolut incredibili au fost partasi, dar eu ma voi opri la o intamplare care si-a lasat o adanca amprenta in sufletul meu si care, intr-un sens, mi-a schimbat optica despre om si pedagogie.
Eram la inchisoarea Aiud, una dintre cele mai dure inchisori din Romania. Fusesem arestat pentru a doua oara si condamnat la zeci de recluziune pentru ca rostisem in biserica Cele Sapte Cuvinte Catre Tineri, la care se adaugau protestul impotriva daramarii bisericilor, suportarea Sindicatului Liber, protestul impotriva incalcarii drepturilor umane, toate lucruri reale, plus cateva zeci de capete de acuzare inventate de securitate si care puteau duce la condamnarea mea la moarte, cum de altfel, avocatul meu, aparator din oficiu, a cerut-o atunci cand ma apara. Prin interventia occidentului, a bisericilor, in primul rand, si apoi a guvernelor oficiale, am fost condamnat numai la 10 ani. Dar Ceausescu era hotarat sa ma extermine in timpul detentiunii, nu prin violente care lasa urme ci prin izolare, presiuni morale care sa ma duca la dezechilibru mintal, prin disperare si teroare exercitate direct de organele de securitate.
Dupa ce am ajuns la Aiud, pentru ca ma rugam aproape tot timpul, am fost tinut cea mai mare parte din timp singur in celula, pe sectia speciala, adica acolo se aplica regimul cel mai sever, fara legatura cu familia, fara pachete, fara dreptul la pat (decat in timpul noptii), etc. Adeseori eram dus la izolare sub diverse pretexte. Izolarea insemna sa stai intr-o celula fara pat, numai cu o scandura care era coborata noaptea si pe care dormeai, acoperit cu o patura complet zdrentuita, imbracat in uniforma fara nasturi, fara centura, in frig si foame, pentru ca nu primeai hrana decat tot a treia zi.
Nu insir toate aceste elemente pentru a crea o stare psihica de groaza, ci doar pentru a introduce pe cititor, intr-o masura posibila, in atmosfera de teroare si dezumanizare a inchisorii, pentru a-l face sa inteleaga ce fel de oameni puteau sa rada atunci cand tu mureai sau erai aproape muribund.
Pe aceasta sectie speciala, erau, probabil, gardienii cei mai rai, pentru ca atunci cand, din motive oficiale, acestia lipseau cateva ore si erau inlocuiti de gardieni de pe alte sectii, era pentru noi un fel de sarbatoare, pentru ca aveau, prin comparatie cu paznicii nostri obisnuiti, o comportare aproape umana.
In fiecare duminica sau sarbatoare religioasa faceam sfanta Liturghie. Nu aveam vin, se intelege, dar foloseam apa si painea. Inainte de a fi arestat, pentru ca ma asteptam sa fiu, am invatat liturghia pe de rost, asa ca nu era o problema dificila sa o savarsesc fara carte. In una din duminici, fiind zi fara mancare, nu aveam paine. Tineam foarte mult sa savarsesc slujba euharistica, deoarece, in conditiile de acolo era o mare binecuvantare pentru mine, o pavaza sufleteasca si o intrare in lumea desavarsirii. Neavand painea, nu putea liturghisi. M-am gandit sa cer o bucatica minuscula gardianului. Nu era pentru potolirea foamei la care administratia inchisorii ne forta, deci putea sa mi-o da fara a fi incalcat legea. Acesta era atunci rationamentul meu, gresit, se intelege, pentru ca ideologia comunista oprima, in primul rand, credinta.
Din nefericire pentru mine, gardianul de serviciu era cel mai rau dintre toti. Fiind secretarul celulei comuniste din inchisoare, isi insusise pe deplin principiile marxiste pe care le aplica conform regulamentului inchisorii, combinat cu bunul plac. El stia sa te loveasca si psihic si fizic in punctele cele mai dureroase. Insultele lui erau mai dureroase decat loviturile de cizma pe care ni le aplica pe nepregatite. Pentru el nu era nimic sfant, in ceea ce privea persoana mea: nici mama, nici tata, nici sotia sau copilul meu, nici Dumnezeu. Stiam ca daca ii voi cere paine nu mi-o va da si in schimb ar fi gasit atatea cuvinte murdare ca sa ma insulte pe mine si taina euharistica incat mi-ar fi distrus toata ziua de duminica.
Nu este greu pentru cititor sa isi inchipuie starea mea sufleteasca contradictorie: pe de o parte, gandul care ma impingea sa cer painea si care imi specula dorinta de pace si bunastare sufleteasca pe care mi-o crea liturghia, pe de alta, gandul care ma oprea: “Iti dai seama la ce te expui? Vrei sa aduci nelinistea peste tine si triumful diavolului prin profanarea verbala a tainei de catre gardian?”
Pana la urma am batut la usa de fier. A urmat o indelunga tacere. Era o metoda de teroare psihologica aplicata noua. Acest rastimp de tacere te “lucra.” Sub teroare, incepeai sa iti imaginezi ce o sa se intample: cum o sa vina gardianul, cum sa o te insulte sau sa te bata, sau cine stie ce va mai face. Bineinteles, toate luau dimensiuni extraordinare, imaginatia imbolnavita de frica lucra, lucra. Dupa circa douazeci de minute usa s-a deschis cu furie si gardianul rosu la fata de manie m-a intrebat ce vreau. Poate era o manie studiata, el stia in ce teroare traiam toti, sau poate era reala.
I-am cerut o bucatica de paine, nu mai mare decat un cub de zahar. “Ca sa fac Sfanta Liturghie,” am precizat eu, ca nu cumva sa creada ca voiam sa contravin dispozitiei de a nu manca in zilele interzise. Am vazut cum, intr-o clipa, fata lui s-a alungit, de mirare, a uitat sa-si mai inchida gura si ma privea cu un aer aiurit, de parca ar fi avut in fata lui nu un detinut ci un scapat de la casa de nebuni. Nu mi-a spus nici un cuvant, cred ca nu i-a venit in minte nici o replica. A inchis usa cu zgomot si a plecat.
In atata vreme, ii invatasem psihologia. Stiam ca acum refacea scena, isi aranja figura si frazele cat mai grosolane, cat mai violente si cand va socoti ca este pregatit sa ma zdrobeasca, va veni. Timpul acestei confruntari era indefinit, dar era inevitabil. Dupa vreo treizeci de minute usa s-a deschis fara zgomot, foarte putin si prin crapatura usii, privindu-ma tinta si fara a spune un singur cuvant, stand drept si cu o figura crunta, el, spaima noastra de pe sectia speciala, a impins cu piciorul incet, pe neobservate, spre interiorul celulei mele, o ratie intreaga de paine: 125 de grame. Felia aceea neagra si surazatoare parca lua proportii uriase, imi umplea celula, era ireala, nu putea fi adevarata, eram victima unei halucinatii. Si totusi era prezenta, acolo, ofranda a unui suflet pentru trupul lui Hristos.
Toata psihologia mea daduse gres. Gardianul nu venise sa-si exerseze puterea de teroare asupra mea, nici sa isi descarce violentele pe mine: venise sa aduca un dar pentru liturghie. Imi suna in minte: “Pe cei care au adus aceste sfinte daruri sa-i pomeneasca Dumnezeu in Imparatia Sa.” Dumnezeu operase miracolul psihologic in sufletul lui, ii rasucise inima spre cele bune, alungase demonul din el, fara ca eu sa-l fi rugat s-o faca, pentru ca nu aveam destula credinta si nu cerusem ca tatal copilului lunatic sa-l vindece, nici nu strigasem cu el: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”
A fost cea mai traita, cea mai sublima liturghie pe care am savarsit-o in viata mea. Doua ore am stat ingenunchiat pe cimentul rece al celulei, doua ore de liturghisire cu transport sufletesc total, doua ore in timpul carora toti ingerii au slujit cu mine, iar gardianul nu a venit nici macar o data sa ma tulbure cu insultele, sa imi rupa linistea sufleteasca, sa profaneze verbal euharistia. Pe toata sectia speciala, atat de plina de torturi si de urlete de durere ale celor batuti, a fost o liniste de paradis.
Tarziu dupa ce terminasem slujba si parfumul rugaciunii inca mai staruia in celula mea, vizeta usii s-a deschis fara zgomot si gardianul mi-a facut semn sa ma apropii. Cand am ajuns foarte aproape de el, cu urechea aproape lipita de gura lui, mi-a soptit:
- “Parinte – era de necrezut, imi spunea “parinte,” era cea mai dulce apelatiune pe care o auzisem vreodata, desi mi se spusese astfel de zeci de mii de ori – Parinte sa nu spui cuiva ca ti-am dat painea pentru asta (aluzia era limpede). Daca sefii mei o afla sunt pierdut.”
- “Domnule plutonier, i-am spus, cum as putea face asa ceva? Dumneavoastra ati fost ingerul lui Dumnezeu care mi-ati adus in celula trupul lui Isus, pentru ca painea pe care mi-ati dat-o s-a prefacut in trupul Lui. De fapt, dumneavoastra ati slujit aici cu mine si fapta pe care ati facut-o a fost scrisa in cartea vesniciei.”
Vorbeam cu exaltare. Nu voiam sa-i speculez deloc sentimentele, nu imi facusem dinainte frazele, lucrurile se petreceau ca intr-un vis in care totul este posibil. El a inchis vizeta fara sa-mi raspunda si, in clipa aceea, am avut sentimentul ca un inger al Domnului m-a parasit.
De atunci gardianul nu m-a mai insultat niciodata si vremea mea de pace si de bucurie sufleteasca era in timpul in care el era de serviciu. Nu s-a mai rostit intre noi nici un cuvant de multumire, nici o aluzie, nu am schimbat niciodata nici macar o singura privire de complicitate. Si totusi, intre noi era o legatura stransa, o dragoste ingereasca manata oarecum de o teama sa nu se afle, sa nu se transforme un act bun intr-o nenorocire.
Ce principii pedagogice au lucrat in inima lui? Nici macar rugaciunea mea, pentru ca nu ma rugam lui Dumnezeu sa-l imbuneze ca sa nu mai sufar eu. Dar Isus Si-a lucrat in tacerea Lui sfanta pedagogia divina, miraculoasa si a prefacut o inima de piatra intr-o inima de carne.
