In timp ce tata era detinut politic
17 aprilie 1952, era ajunul Pastelui Ortodox…cand clopotele vesteau Invierea Domnului, Securitatea aresta primul lot de patrioti tatari, intelectuali tatari periculosi ideologiei comuniste, mai ales ruse…si fiecare Pasti imi aminteste de noaptea groazei!
Recent ma aflam la Pitesti, la al VI-lea Simpozion International Experimentul Pitesti, PERT, 2006, cand l-am auzit pe tanarul si atat de promitatorul cercetator istoric Nicolae Videnie propunand tema: „Destinul tinerilor sub comunism”. Nu stiu cati tineri cunosc astazi realitatea acelei epoci de minciuna si demolare culturala, intelectuala, nationala, politica, sociala…si mai cum? Existau de fapt doua categorii distincte:
1- Tinerii fericiti, proveniti din familii de muncitori si tarani CAP-isti, deci din patura sociala pe care se baza PCR.
2- Tinerii sortiti nefericirii, proveniti din familii „dusmane” ideologiei comuniste, care erau persecutati, urmariti, lipsiti de posibilitati materiale si de orice posibilitate de afirmare a potentei lor intelectuale.
Ca fiica de detinut politic si hoge (preot musulman), iar din partea mamei, descendenta dintr-o familie de patrioti prigoniti, arestati, omorati, ma incadram in cea de a doua categorie… Termenul „fericit” precum si antonimul sau nu cuprinde de fapt caracteristica epocii, pentru o intelegere a vremurilor devenite deja istorie (recenta). De aceea trebuie sa ma rezum aici la cateva marturisiri, rupte din inima mea inca sangeranda. Ca sa nu plangem impreuna, voi recurge la stilul abstract al statisticii.
Revenind la primavara anului 1952. La o saptamana de la arestarea tataui meu, mama a fost chemata la scoala si i s-a spus: „Tovarasa, fetita dumneavoastra era un copil normal, zglobiu, activ (am fost premianta in toti anii de scoala), vesel. Ce s-a intamplat cu ea? Acum sta intr-un colt, absenta, in recreatii nu mai alearga, nu mai rade…”
Aveam 11 ani!
In toamna anului 1953 eram eleva in clasa a V-a la o alta scoala. Primeam bursa de merit mica, infina, dar bursa de merit. Intr-o recreatie am fost chemata la cancelarie. Nu mai vazusem cum arata o cancelarie. M-am trezit intr-o sala plina, cu ochi rai indreptati spre mine. Cineva tipa: -Fetito ai mintit ca tatal tau este mort si noi ti-am dat bursa! Ori tatal tau era bandit. Esti un dusman al poporului! Afara!
-Saip Veli Ghiuner, de ca n-ai spus adevarul? a tipat si „sarmanul” meu diriginte…iesi afara! Cineva m-a scos afara. Cerul si pamantul cuprinse intr-un vartej de nebunie, se invarteau cu mine!
Aveam 12 ani!
Devenisem muncitor agricol sezonier, apoi, ajutor de muncitor salahor intr-un santier de constructii din Braila. Mama visa sa ma vada vanzatoare intr-o cofetarie. Iar eu, treceam cu pasi tremuratori prin fata cofetariilor. Niciodata n-am intrat intr-o cofetarie, intre anii 1952-1960!
Aveam 14 ani!
Am urmat liceul seral. Apoi, cu ajutorul unei rude m-am angajat bibliotecara in comuna Topraisar, jud. Constanta. A treia zi, cand fericita, scriam cartile in registrul de evidenta (toata viata mi-am dorit sa lucrez intr-o biblioteca), au intrat trei militieni in sala. O voce aspra s-a auzit in linistita imparatie a cartilor:
-Cine este Saip Veli Ghiuner?
-Eu…, am raspuns inrosindu-ma toata.
-Intr-o ora parasesti localitatea! N-avem nevoie de dusmani ai poporului in comuna noastra!
Aveam 18 ani…
Ei, parintii , erau inchisi, ducandu-si crucea in cumplitele inchisori…Noi, copiii, eram noi liberi? Am avut noi copilarie ori tinerete? Ce fel de proces poate sa-mi redea mie (si cel putin inca unui milion si jumatate) copilaria si tineretea furata? Si inca n-am putut sune totul…si am 65 de ani…
Acum se face procesul comunismului. Ce condamnare imi poate vindeca sufletul ?
