Colocviul de la Fundatia Hjelmseryd, Suedia
…Piscuri golasse de munte, Si pasari nu canta,
Privesc ingrozite si mute, Doar gloantele-aiurea
Crengi suspinand despletite, In stanci se implanta
Muguri si frunze strivite, Cand nu pot sa secere vieti ce le-nfrunta.
Troznesc sub crunte copite, Vanat e doar omul
Pe cai parjolite Ce n-accepta jugul
De hoarde cumplite Si prins e in capacana,
Si hamesite, Stergandu-si cu lacrimi prelinse pe geana
Schiloada-i padurea Rana de rana.
Fragmentul pe care l-am ascultat este prima parte a oratoriului Calvar, scris de Traian Popescu. Aceasta opera a fost creata in detentie, in anii 50 in Romania, o buna parte din ea in Zarca Aiudului, o cladire separata din cadrul complexului inchisorii, unde traian Popescu se afla cu totul izolat, intr-o celula lunga de 3 metri, lata de 2,5 metri, foarte rece si umeda. Hrana consta, dupa cum a povestit autorul, dintr-o jumatate de portie la trei zile. In aceste conditii – pe de o parte suferinta fizica, pe de alta parte suferinta izolarii care paradoxal s-au transformat, prin rugaciune si o inspiratie surprinzatoare in bucurie, a creat Trian Popescu muzica si versuri.
Prima parte a oratoriului, caracterizeaza printr-un ritm marcant, repetitiv, povesteste despre „Navalirea”, adica invazia Armatei Rosii care a intrat in tara in august 1944.
Oratoriul Calvar este un poem muzical, o sinteza a acestei perioade istorice careia Traian Popescu i-a fost martor in adevaratul inteles al cuvantului – martor, adica „marturisitor”. Nu a trait-o ca o victima pasiva – urgia care se abate peste oameni – ci implicandu-se intr-o lupta care fiind de natura morala are sens prin ea insasi, indiferent de rezultate. Calvar nu este numai o viziune muzical-poetica a acestui capitol din istoria tarii. Aici este vorba despre timpul oamenilor, timpul istoric integrat intr-o alta istorie: istoria Mantuirii.
Prin versuri si muzica, cu un fin simt al echilibrului intre experienta persoala si destinul colectiv, oratoriul da o imagine a Romaniei sub comunism. „Navalirea” este urmata de „Urgia”, distrugerea tarii si arestarile in masa: „Robia nu iarta nici pe cei care-n sate/ Si-au zis gospodari”, la care se adauga „cei ce-au avut stiinta de carte”, cat si „duhovnici” si „schimnici”. „Tara-i o temnita, un scrasnet si-o ruga”. In aceasta a doua parte este descris si universul concentrationar: lumea inchisorilor, chinul, rugaciunea din adancuri. A treia parte, „Zorile”, aduce nu numai libertatea, ci libertatea inteleasa ca inviere. Aici e Pastele, „trecerea”, Dumnezeu care il aduce pe om inapoi la viata si care, din ruina umana, recreeaza un popor: popor al lui Dumnezeu in istorie. „Doamne pazeste cu Mana Ta/ Poprul roman, nu ne uita!/ Vegheaza, Iisuse, si binecuvinteaza Tara mea/ Doamne pazeste cu harul Tau, Romania!”
Calvar este un oratoriu al nadejdii, acea nadejde adevarata care este, cum spunea Vaclav Havel candva, ancorata intr-un punct de dincolo de istorie. Pe vremea cand Traian Popescu compunea in gand aceasta muzica, speranta nu era legata de nimic din lumea concreta – erau anii instaurarii in forta a comunismului. Speranta nu era legata decat de Dumnezeul libertatii pe care il cunoastem in Hristos. Tocmai acesta este esenta oratoriului: a afirma credinta si adevarul sperantei in fata unei realitati care le neaga cu desavarsire.
A trebuit sa treaca o jumatate de veac pentru ca aceasta opera a sperantei sa poata fi auzita in public. Oratoriul Calvar a fost prezentat pentru prima data in 1997, in sala de concerte a Radiodifuziunii Romane. Ea este si o opera care salveaza memoria colectiva si pune marturie de credinta, a carei mesaj ramane permanent actual.
*
Conferinta mea poarta titlul „De profundis”. Acestea sunt vorbele psalmistului din Vechiul Testament: „Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!...Pentru numele Tau, Te-am asteptat, Doamne, asteptat-a sufletul meu spre cuvantul Tau. Nadajduit-a sufletul meu in Domnul, din straja diminetii pana in noapte”. Strigatul din adancuri a fost strigatul Gulagului romanesc.
Cuvantul gulag a intrat in vorbirea obisnuita. Cand il auzim ne gandim la milioanele de oameni care au disparut in Uniunea Sovietica, multimile pierdute care n-au lasat in urma nici macar un nume pe o cruce, nici o soapta despre istoria vietii lor. In amintirea noastra sunt numai cateva nume care au razbatut din marea tacerii si a uitarii: batranul patriarh (da, patriarh pentru ca el seamana cu Dreptii Vechiului Testament) Alexandru Soljenitan marele povestitor de la lagarul Kolyma, Varlam Salomov, sau mai tanarul, luptatorul de neinvins, Vladimir Bukovski.
Gulagul nu a fost o realitate numai in URSS. A existat si un gulag romanesc. In fata d-voastra este o harta a Romaniei: pe ea vedeti plasa in care era prinsa tara, centrele de ancheta, marile si micile inchisori, lagarele, ascunsa fata a Romaniei pana in 1964. In acest gulag au disparut pentru un lung timp -unii pentru totdeauna- oameni care reprezentau ce era mai bun (spiritual, intelectual, moral) in aceasta tara.
Odata cu invazia sovietica, istoria tarii a fost rupta in doua. Orice invazie, orice schimbare din afara produce o discontinuitate, dar discontinuitatea pe care o aduce totalitarismul comunist merge in profunzime. Orice legatura cu trecutul a fost anulata prin institutii noi, utopice (adica in opozitie cu realitatea istorica si umana in general), prin bombardamentul ideologic care inlocuia formele normale de gandire cu limba de lemn a propagandei noii puteri. Traditie materiala si spirituala, cultura, credinta trebuiau sterse de pe fata pamantului. In Occident se stie prea putin ca in Romania a existat o rezistenta la comunism: au fost luptatorii din munti, ajutati de sateni curajosi, au fost revoltele din sate (e, in general, usor de reprimat o revolta taraneasca, pentru ca aceste revolte sunt spontane, greu de coordonat pe arii mai intinse), a fost o rezistenta a elitei intelectuale. Oameni de cultura, profesori, scriitori, studenti, elevi de liceu aveau sa umple inchisorile. Dintre cei tineri, studentii au fost in special supusi la teribila „reeducare”: „experimentul Pitesti”, unde in anii 1949-1952 cei inchisi au fost, sub o necontenita tortura, obligati sa se schingiuiasca unii pe altii. Traian Popescu este unul din putinii supravietuitori de la Pitesti care se mai afla printre noi.
In iunie 1987, in cadrul congresului de comemorare a marelui istoric al religiilor si scriitor Mircea Eliade, organizat de Academia Americano-Romana de la Sorbona, am avut ocazia sa mai intalnesc un supravietuitor: parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Parintele Calciu a tinut atunci o comunicare teologica despre coborarea lui Iisus in iad. Dupa ce a vorbit, cineva din sala l-a intrebat: „Cunoscand realitatea infernului prin anii de inchisoare pe care i-ati trait, ati ajuns desigur la concluzia lui Jean-Paul Sartre: „L’enfer, c’est les autres (ceilalti sunt iadul pentru mine)?!” la care parintele Calciu a raspuns cu fermitate: „Va inselati. Ceea ce am aflat acolo a fost nu ca ceilalti sunt iadul pentru mine, ci ca iadul este in mine!”.
Amintesc de aceasta replica, care mi-a ramas profund intiparita in minte, pentru ca este singurul raspuns crestin, in totala opozitie cu acuzatia satanica (Satana este Acuzatorul) a celorlalti pe care o aducea ateistul Sartre. Raspuns crestin iesit din experienta iadului, experienta care a dus la credinta puternica, la bunatate si la o viata de preot. Dupa eliberarea din inchisoare, Gheorghe Calciu a studiat teologia si a devenit preot.
Unii au devenit preoti, altii au devenit poeti. Au devenit poeti si muzicieni in timp ce se aflau in infernul detentiei. Aceasta rasturnare – creatia care s-a cristalizat in creuzetul suferintei – este obiectul conferintei mele. (va urma)
NOTA. Monica Papazu, macedoneanca din Braila, locuieste in Danemarca din 1980. Profesoara de literatura comparata si de teologie ortodoxa si scriitoare. A publicat numeroase eseuri de literatura, istoria ideilor si teologie, in daneza, franceza si engleza.
