Bucuriile noastre... Cele de toate zilele (In Temnitele Comuniste)
Printre micile sau poate marile noastre bucurii in postura de detinut politic in temnitele comuniste, erau cunostintele pe care le faceam cu colegii nostri de suferinta, sau revederile dupa ani indelungati cu vechii prieteni de care auzeam ca se afla ca si noi, dupa gratii.
Erau nume care circulau printre noi -exemple de demnitate, integritate morala, inflexibilitate in fata tentatiilor cu care erau ademeniti- promisiuni mincinoase de eliberare din puscarie. Se creau chiar legende pe seama unor luptatori anticomunisti care au rezistat torturilor si nu si-au vandut sufletul diavolului. Erau si astfel de modele care, desi in conditii abominabile de cruzime inimaginabila cedasera, dar care ulterior, in situatii normale de supravieture in detentie, isi revenisera ridicandu-se mai sus decat nivelul de la care se prabusisera.
Si unii si altii erau respectati si iubiti; primii pentru darzenia lor, ceilalti pentru puterea morala dovedita de a se ridica si depasi cota de la care cazusera. O parte din acestia au ajuns preoti cu adevarata tarie duhovniceasca, sau laici – adevarati crestini Se vorbea, deci, despre o elita a caracterelor care luminau si destramau beznele celulelor mai smolite ca iadul.
Securitatea romaneasca scolita de mentorul de la rasarit isi insusise foarte bine principiile de psihologie morbida de spalare a creierelor. Strategia impusa era, sa nu ne lase prea mult impreuna pentru a nu se lega prietenii durabile intre noi (condamnatii la rastignire), urmarind si un scop ascuns, de a strecura informatori acoperiti, care ne spionau vorbele, gandurile, atitudinile. Acesta era de fapt adevaratul scop al „pritocirilor” din celular, al schimbarilor de compozitie din celule.
Dar, orice rau are si partea sa buna. Regretul dureros ocazionat de despartirea de un bun coleg sau camarad de ideal, era compensat de cunoasterea unor personalitati din lumea penitenciarelor comuniste. Era o mare bucurie sa te apropii sau sa fii vecin cu celula unui astfel de nume, iar daca Dumnezeu ti-l trimitea chiar in celula, era un dar, un privilegiu pe care sufletele noastre il asteptau, il doreau.
Sorbeam neindestulati, orice vorba, ii urmaream logica, credinta, rezistenta morala si-L rugam pe Dumnezeu sa ne tina cat mai mult timp impreuna. Iar cel asteptat ne umplea ceasurile, zilele, lunile, mai rar anii, cu trairea sa, cu lumina si dragostea sa, dandu-ne noi forte morale pentru a rezista cu demnitate lucrarilor diavolesti si a ne creste speranta in ziua in care puterea raului se va spulbera.
Personal am avut multe astfel de bucurii, ceea ce demonstreaza ca printre noi predominau cei buni, nu uscaturile ajunse intamplator alaturi de noi, de altfel in numar redus, insignifiant comparativ cu cei multi si buni.
Printre persoanele pe care doream sa le cunosc era si Traian Popescu. Ii cunoscusem deja biografia. Stiam ca era mare iubitor de muzica simfonica, clasica, opera, lieduri si mai ales aflasem ca avea darul componisticii. Mi-a facut mare placere cand intr-o buna zi, intr-o celula de la etajul II din inchisoarea Aiud, unul dintre cei nou veniti s-a prezentat cu numele asteptat –Traian Popescu zis Maca. Se poate spune ca in cazul de fata pseudonimul Maca l-a depasit ca nume pe Traian Popescu. Asa era cunoscut inca din copilarie si chiar din viata de elev si student. Fusese „botezat” cu acest nume de cele doua surori mai mari, pe care mai tarziu am avut cinstea sa le cunosc. Ne-am imprietenit destul de repede. De altfel oamenii de buna credinta se inteleg din privire, dintr-o simpla strangere de mana, dintr-un zambet ce degaja caldura, incredere reciproca. In ceea ce ne priveste, niciodata nu au existat suspiciuni unul fata de celalalt. Acolo s-a pecetluit o prietenie, as putea spune frateasca ce dainuie si ceasul in care scriu aceste randuri.
Ceea ce auzisem despre Maca se adeverea. Era un suflet deschis, fara inhibitii si complexe. Maca traia pe coordonate crestine, preocuparea sa prioritara fiind relatia cu muzica, cu melodiile culese din sferele celeste. Inima, sufletul sau zburdau pe alte taramuri. In alcatuirea unei fraze muzicale cocheta cu divinul din lumea nevazuta. Cel putin asa ni se parea noua celor care ne placea muzica lui. Traian Popescu crea, iar noi ii savuram creatiile. Ne intrebam atunci, care este Ingerul Bun care ii deconspira lui Traian melodiile fermecate din corul Serafimilor si Heruvimilor pe care numai el le auzea si ni le transmitea noua –privilegiatii lui colegi de celula. Eram partasi la lumina si miresmele raiului ce inunda celula. Prin ingerul sau generos, Maca avea acces la partiturile simfoniilor serafice care proslaveau pe Creatorul tuturor vazutelor si nevazutelor.
De multe ori il vedeam la marginea patului in pozitie sezanda, asa cum eram osanditi sa rezistam 17 ore din 24. Maca nu era chinuit de aceasta sedere incomoda sau chiar dureroasa pentru cei mai in varsta dintre noi. Fata lui Maca era plina de lumina, sufletul lui plutea pe alte meleaguri. Doar trupul lui slabit era alaturi de noi. Ii citeam pe fata bucuria, multumirea, fericirea; mai prinsese un crampei din muzica cereasca pe care cu aceeasi generozitate, in minutele urmatoare ni-l fredona noua celor care cu aviditate il ascultam. Ne intreba daca ne place. Fredona continuu fragmente din viitoarele compozitii: Poemul-Cantata „Mantuire”, Oratoriul „Calvar”, Oratoriul „Patimile si Invierea Domnului”. Cum sa nu ne placa creatia lui Traian Popescu, plasmuita din suferinta si parfumata cu arome intalnite doar in gradina Raiului.
Dumnezeu ne-a ajutat ca peste multi ani, noi, o parte din supravietuitorii acelor vremuri sa ascultam in public aceste minunate concerte recunoscute si apreciate de muzicologi autentici.
Pentru Traian era rasplata unei vieti crestine inchinata lui Christos, destinat sa-L marturiseasca de pe baricada celor care traiau crucificati de o ideologie totalitara anticrestina.
