Molimele (partea 2)
Este momentul acum sa fac referire si la un alt episod, inedit prin dramatismul lui, dar si prin accentele oarecum pitoresti pe care le contine.
In vara anului 1953, in lagarul de la Bicaz, doua evenimente au avut pentru mine o semnificatie deosebita: vizita pe santier a unei delegatii de specialisti din cadrul CAER, veniti sa evalueze stadiul lucrarilor barajului viitoarei hidrocentrale si inspectia facuta de un grup de colonei de Securitate. Cu acest prilej tuturor detinutilor li s-au dat haine de zeghe noi, iar mancarea s-a imbunatatit simtitor. Ori eu tocmai atunci eram inapt pentru munca fizica. Aveam hemoroizi si pierdeam sange. Ma duceam la consult la cabinetul medical unde doctorii, detinuti si ei, ridicau neputiciosi din umeri dandu-mi cateva supozitoare, altceva neavand ce sa-mi faca.
La venirea specialistilor din CAER pe santier, seful de escorta a tinut neaparat sa aparem foarte bine in ochii strainilor. El s-a postat langa betoniera iar noi, detinutii formam un lung convoi de perechi puse sa care targi incarcate cu beton. Purtam pe umeri un jug facut ca sa ne usureze munca. Cativa zeci de metri urcam o panta abrupta si goleam targile in fundatiile picioarelor viitoarelor benzi rulante. Seful de escorta a dat ordin incarcatorilor de la betoniera sa puna pe targi cat mai mult. Eu am incercat sa-i explic ca nu pot sa duc mai mult, dar a inceput sa ma ameninte. Strainii se aflau in acel moment, mai departe de betoniera. Abia am reusit sa duc targa la locul de descarcare, respectand randul in cadrul convoiului de robi ai socialismului. Cand sa iau din nou targa, intamplarea a facut ca grupul de experti straini sa ajunga in dreptul betonierei si sa fie martorii urmatorului incident: i-am spus din nou sefului de escorta ca nu mai pot cara o asemenea povara, rugandu-l chiar sa ma inteleaga, dar el a urlat ca un bezmetic: „Banditule, pune mana si ridica targa!”. Mi-am dat jos hamul de la gat si l-am pus pe targa, spunandu-i ca nu pot sa o car. Auzind discutia aprinsa si tonul ridicat al militianului, din curiozitate s-au apropiat sa vada ce se intampla. Datorita prezentei lor, seful de escorta si-a stapanit cu greu furia, a dat ordin sa vina altul sa-mi ia locul, iar fluxul muncii a continuat sa se desfasoare fara alte incidente. Cred ca ar fi fost in stare sa ma calce in picioare, daca nu ar fi fost privirile curioase ale strainilor.
Seara tarziu, la terminarea programului, ajuns in colonie, am fost oprit la poarta si dus in biroul comandantului de catre seful de escorta, ca sa spun eu, ca bandit, cum de mi-am permis sa-l infrunt in fata delegatiei straine. In birou se aflau si cei 3-4 ofiteri superiori de la Bucuresti, veniti de cateva zile in inspectie. Comandantul Dogaru, furios si el, m-a intrebat: „Cum te cheama, banditule?”. M-a mai intrebat cati ani am si pentru ce sunt condamnat. Apoi a continuat: „Ce-ai mancat azi banditule?” Am spus ca mancarea a fost intr-adevar buna fata de conditiile de pana atunci. „Si mancarea buna cine ti-a dat-o, banditule?”. „Am primit-o de la colonie”. „E a poporului deci. Ai mancat mancarea pe care ti-a dat-o poporul”. „Da”. „De unde ai zeghea noua de pe tine si bocancii noi?”. „De la colonie”. „Deci de la popor. Pai daca poporul te imbraca si-ti da sa mananci de ce nu muncesti, mai banditule?”.
Se pregatea probabil sa dea ordin sa execut o pedeapsa cat mai aspra. Am facut efortul sa explic si sa fiu cat mai convingator. Eram slab. Cadaveric. „Domnule comandant, sunt bolnav. N-am putut, nu ca n-am vrut sa muncesc!” A refuzat sa-mi asculte argumentele. In acel moment din cale afara de critic a avut loc interventia mai mult decat salutara a unui colonel din delegatia de la Bucuresti. M-a intrebat: „De ce boala suferi, tinere?”.I-am spus ca am hemoroizi si pierd sange. „Si stie cineva de boala asta pe care o ai?” Am raspuns: „Da, ma duc la dispensar la 2-3 zile, iar cei de-acolo imi dau supozitoare, dar pierd in continuare sange”. Intr-adevar, la fiecar scaun sangele curgea aproape suvoi. Colonelul i-a cerut comandantului sa-l cheme pe medicul de la dispensar. Acesta a venit tremurand - era detinut - si a fost intrebat de colonel: „Il stii pe detinutul acesta?” „Da”. „Stii ca este bolnav?” „Da, are hemoroizi”. „E o boala grava?” „Daca pierde mult sange, la varsta lui, prezinta un anumit grad de gravitate”. „Bine”.
Aici a luat sfarsit discutia. Am fost trimis la baraca, unde am asteptat cu teama pedeapsa ce urma sa o primesc. Dupa cateva zile a venit surpriza cea mare. Mi s-a spus sa-mi pregatesc hainele si sa-mi strang lucrurile in vederea trimiterii mele la spitalul din Piatra Neamt pentru a fi operat de hemoroizi. (Nu este exclus insa ca, la finalul fericit al acestui episod dramatic din viata penitenciara, sa nu se fi adaugat inca o piesa la dosarul meu de bandit politic.)
Ajuns la Piatra Neamt, la numai o zi dupa internare, am fost operat de hemoroizi. Salonul bolnavilor detinuti era sub paza militara, dar oferea posibilitati neobisnuite de a lua legatura cu cei de acasa. Purtatori ai unor asemenea mesaje erau studentele si studentii care isi faceau practica medicala la acest spital. Prin intermediul unei studente, care si-a adjudecat si rolul de inger pazitor, am reusit sa-i scriu la Caransebes prietenei mele, studenta in anul II al Facultatii de Electrotehnica din Iasi, pe care am rugat-o sa vina si sa ne putem revedea dupa cei trei ani care s-au scurs de la arestarea mea. Traiam cu emotie si intr-o stare de mare tensiune momentul acestei apropiate si binecuvantate revederi.
Dar… trebuia sa existe si un dar… La numai cinci zile dupa operatie, a venit in vizita medicala saptamanala medicul securitatii, evreu de origine. A luat paturile la rand, rostind in aproape toate cazurile formule mai mult decat infioratoare: „imediat externarea si trimiterea inapoi in lagar”. Efectul asupra mea a fost acela al unei lovituri mortale. Dupa plecarea medicului securist, m-am dus la cei doi doctori care ma operasera - Pahomie si Tapu - si i-am rugat cu lacrimi in ochi sa amane externarea mea. M-au ascultat cu atentie, dar au dat din umeri si mi-au spus ca si pentru ei externarea era un ordin, care trebuia executat. Aproape cazand in genunchi i-am rugat sa ma ajute. Raspunsul a fost acelasi: „Nu avem ce face”. In acel moment mi s-a revelat posibilitatea de a interveni in hotararea destinului. S-au uitat la mine nedumeriti cand le-am oferit solutia salvatoare: „Mai faceti-mi o operatie”. Am citit uimirea pe chipul lor. Induiosati de lacrimile mele si de dramatismul situatiei in care eram, mi s-au adresat cu un glas ingaduitor: „Ce operatie sa-ti mai facem tinere?” Printre lacrimile din ce in ce mai fierbinti, am rostit: „Operati-ma de hernie”.
Bunul Dumnezeu le-a deschis inima si au dat curs rugamintii mele. M-au operat, asadar, de hernie, fara sa fi suferit in viata mea de aceasta boala. Privesc si acum cu emotie cictricea interventiei de care mi-am legat inca o data speranta revederii cu fiinta iubita. Port dovada unei operatii, pe care cei doi binefacatori ai mei au facut-o, asumandu-si riscul de a trage asupra capului lor sabia necrutatoare a securitatii, care, daca ar fi aflat adevarul, ar fi putut sa le ia libertatea pentru crima comisa.
Bunul Dumnezeu sa-i primeasca in imparatia Sa pentru binele pe care mi l-au facut. A fost un bine care nu a avut, insa, consecintele asteptate. Am mai stat in spital sapte zile, dar Marga nu a putut sa vina si sa-mi aduca fericirea izbavitoare de chinurile indurate in temnita ce parea a ma cuprinde in bratele ei pentru tot restul vietii. Marga a venit, totusi, dar dupa ce am fost externat si trimis inapoi in lagar.
* * *
„Ciuma legionara” a fost inscriptionata in memoria celor aflati in slujba comunismului, dar si a nu mai putin neocomunismului din zilele noastre. Boala a recidivat insa in „rebeliunea legionara din Piata Universitatii la 13-14 iunie 1990”. De data asta diagnosticianul a fost insusi seful statului, specialist in bolile sociale de orice fel.
Cei care au incercat sa faca un istoric al molimei ce a provocat atatea mari dezastre nu au scris un rand, macar, despre simptomele bolii, calificata in comunism drept cea mai cumplita molima, acestea fiind: credinta in Dumnezeu si dragostea de neam, ambele identificabile, printre altele, in privirea cutezatoare, rostirea concisa si demna, precum si tinuta dreapta a celor considerati a fi atinsi de ea.
Am considerat ca e necesar sa scriu despre boala contractata in anii tineretii, tratabila, dar nevindecabila in tot ce are ea mai frumos si mai bun.
Necuprinsul raului absolut nu poate fi exprimat doar in cuvinte, ci, cu deasupra de masura, in rugaciune si in tacere. Doar ele pot stabili dimensiunea apocalipticelor prabusiri produse in comunism, cel mai infiorator experiment la care a putut fi supusa fiinta omeneasca.
(va urma)
| Alte articole in acest sens | |
| 20.02.2007 | Molimele (partea 1) |
