Jilava – “Mon Amour”
Dupa noua luni de cercetari, in octombrie 1952 ne-a judecat si ne-a pronuntat sentinta (stabilita dinainte de catre securitate). Grefierul inchisorii Jilava ne-a scos din catacombele arhipline si, intr-un cadrul “oficial,” ne-a comunicat cat de darnic fusese cu noi Tribunalul Militar Bucuresti: intre unul si douazeci de ani. Am luat la cunostinta – nici nu mai stiu daca sub semnatura sau nu – si ne-am dus din nou in catacombele noastre. (Pentru cei care nu stiu, trebuie sa va spun ca Jilava este o constructie sub pamant. Ea fusese construita la sfarsitul secolului trecut ca fort de aparare a Capitalei).
Fusesem condamnat la 15 ani. Vroiam ca acest lucru sa i-l transmit si fratelui meu care se afla in alta camera si, in acest scop, cand ne-a scos la “plimbare” a doua zi, am scris pe nisip langa gardul tarcului in care ne invarteam o porecla a mea pe care doar el o cunoastea si in dreptul ei 15 ani. Tocmai in acel moment gardianul care ne supraveghea s-a intors si m-a observat. Intorsi in camera n-au trecut nici 10 minute si a navalit o suita intreaga de galonati, in frunte cu renumitul director MAROMET (tigan turc), care mi-a dat ordin sa ies din camera. Fara alte comentarii m-au dus la carcera. Carcera era ca un dulapior de scandura in care intrai si ti se inchidea usa, ramanand prizonier inauntru. Nu era nici cel putin atat de larg ca sa te poti ghemui sa stai pe vine, iar de pereti nu te puteai rezema, acestia fiind “capitonati” cu sarma ghimpata.
Cat timp erai la carcera, regimul alimentar era…o zi da si doua ba. Dar ca sa respectam adevarul, in cele doua zile in care nu primeai mancare ti se dadea de doua ori pe zi apa calda (daca vroiai sa bei). Uneori apa era atat de fierbinte ca n-o puteai bea si renuntai la ea.
Am stat la carcera din dupa amiaza zilei de 31 octombrie pana in ziua de 7 noiembrie cand ne-au imbarcat in trenul duba si ne-au dus la mina de plumb de la Baia Sprie.
*
Peste vreo 3 ani am revenit la Jilava pentru un “supliment” de ancheta, dupa ce trecusem prin Baia Sprie si Aiud. Eram de acum, “puscarias vechi,” vazusem si auzisem multe. Printre alte “binefaceri” ale inchisorii din perioada comunista, trebuie spus ca detinutii nu aveau voie sa comunice in nici un fel cu cei din alte camere, nu aveau voie la legaturi cu familia (vorbitor, pachete sau scrisori). Apropo, actualii detinuti stiu ca noi nu am beneficiat de nici un drept international al detinutilor politici? Spre exemplu, eu, arestat in ianuarie 1952, am scris prima carte postala (numai opt randuri aveam voie) abia in iunie 1961 – deci dupa noua ani si jumatate. In luna urmatoare am primit si primul pachet de 3 kg. Atat era voie, indiferent de continutul pachetului, de altfel foarte bine verificat la deschidere de catre tiganii-gardieni.
Dar sa ma intorc la Jilava. Veneam cum am zis de la Aiud. Cei de la Jilava vroiau sa stie cat mai multe amanunte despre oamenii de acolo si despre conditiile in care traiau sau mureau semenii lor. Stirile si mesajele catre cei din camerele vecine nu le puteam transmite decat prin ciocanituri in perete. Si cu toate ca zidurile dintre celulele Jilavei au peste un metru grosime, alfabetul morse adoptat de catre detinuti functiona ireprosabil. Zilnic trebuiau transmise stiri in legatura cu cei care mergeau la Tribunalul Militar pentru procese, mesaje intre cei care faceau parte din acelasi proces pentru punere de acord a unor atitudini si declaratii si cate altele.
Trebuia insa mare atentie caci in orice clipa se putea deschide vizeta de la usa pentru depistarea “infractorului.” Sergentul major Raileanu ma banuia si ma urmarea de multa vreme ca sa ma prinda asupra faptului. Trecusera luni de zile si nu reusise sa ma prinda. In luna ianuarie 1957 era un ger de crapau pietrele. Dupa terci (micul nostru dejun), cand urma o perioada din zi in care se faceau de obicei transmisiile intre camere, Raileanu inchide usa camerei noastre, simuland punerea zavoarelor si se indeparteaza cu zgomot. Se intoarce apoi in varful picioarelor si asteapta pandind la usa.
N-am fost destul de prudent si … m-a prins.
A urmat sentinta: sapte zile de izolare!
Intr-un fost WC, fara fereastra, cu usa metalica, beton pe jos, unde se mai arunca din cand in cand cate o galeata cu apa, cu regimul alimentar tot o zi da doua ba, am stat cele sapte zile. Nu aveam unde si pe ce sa dorm. Ma faceam ghem intr-un colt mai putin umed si motaiam cate un sfert de ora sau mai putin pana ce simteam ca inghet. Restul timpului ma plimbam…
Cand am revenit in camera, dupa cele sapte zile, aveam o culoare care i-a speriat pe colegii mei de suferinta. Si, ca prin minune, atunci n-am avut nimic, nici cel putin un guturai. Cine mi-a dat taria?
Tovarasii Iliescu, Barladeanu, Brucan si ceilalti fosti “dizidenti,” care astazi “conduc neabatut” Romania, prin mocirla comunista pe drumul Marilor Inaintasi, au stiut atunci de treburile acestea? Dar acuma stiu?
Editia din 25 iulie 1991 a revistei Memento
