Amintiri din strada Mahmudiei ale unui fost detinut politic
Articol publicat in ziarul Tricolorul din data de 6 februarie 1991 – Tulcea
Era o zi de primavara insorita, foarte frumoasa, 21 mai 1949, Sfantul Constantin si Elena.
Eram convocat la Liceul de baieti din Tulcea (Spiru Haret) la o ora de muzica, in vederea pregatirii serbarii de sfarsit de an scolar.
La un moment dat se deschide usa si intra directorul liceului, profesorul de geografie N.V. Cilca, care se adreseaza profesorului de muzica Dogaru ca elevul Vanghele D. Vanghele din clasa a V-a sa pofteasca afara.
M-am retras senin, linistit din banca si m-am indreptat spre usa unde dau de un civil care ma someaza in vazul celorlalti sa ridic mainile sus si sa il urmez, conducandu-ma la cancelaria profesorilor, unde in prezenta lui N.V. Cilca ma perchezitioneaza pana la piele fara sa gaseasca nimic compromitator. Era comisarul Eiub de la Siguranta, pe care in primavara anului 1949 l-am intalnit si pe el in inchisoarea din Vacaresti. Eiub m-a condus la Siguranta pe strada Mahmudiei, in cladirea din spatele Directiei Muncii, iar clasa s-a tinut dupa mine si comisar pana la poarta Sigurantei. O dimineata pe care nu o pot uita.
La Siguranta am fost primit de seful Sigurantei Visting Eugen, un calm si cumsecade si de furiosul capitan Paul, care la prima vedere a inceput cu brutalizarea si injuraturile asupra mea; a urmat o ancheta de 20 de ore cu Paul si Gaitan, dupa care am fost declarat retinut si trimis la beci unde erau 13 elevi, din care 4 ii cunosteam din liceu.
In beciul cu elevi mai era un bulgar care a trecut fraudulos granita din Bulgaria, el fiind plecat din Somova in 1940 cu schimbul de populatie, un oarecare Bunescu, plin de schije de pe front, si Mailat, sofer pe o caravana cinema topografica care ar fi luat foc.
In cele 164 de zile cat am stat la Siguranta am fost supravegheat de gardienii Anton Toader, Curca, Cornea, Cretu, Gheorghe din Carjelari si Boibu Nichifor din Plopu.
Dupa 72 de zile de beci are loc un eveniment deosebit. Unul dintre elevi, Damian Gheorghe din Tulcea, este luat la ancheta si torturat sa declare si alti elevi. N-a spus nimic, in schimb in beci vine desfigurat, vanat, cu spatele sangerand si exclamand: “Fratilor eu nu mai pot suporta, in noaptea asta am sa evadez, cine vrea sa ma urmeze.” Dupa ce s-a innoptat scoate un fier din gratii, isi face loc si sare; gardianul Cornea il surprinde si trage in plin dar s-a intamplat o minune: pistolul a scos o flacara dar glontul a ramas pe teava. Damian incearca sa sara gardul dar gardianul Cornea il prinde de picioare. Damian ii da un pumn zdravan gardianului si il ameteste, avand timp sa sara gardul. Aud si acum latratul cainilor din curtea gospodarului in care a sarit, disparand fara urma.
In cateva minute gardianul se trezeste si da alarma. Apar toti comisarii in fata beciului, incepand ancheta speciala.
In primul rand, pentru reconstituire dar si pentru intimidare, fiecare dintre cei 13 ramasi a trebuit sa repetam evadarea sarind geamul prin fata pustilor atat din dreapta cat si din stanga geamului. Comisarii erau cu mana pe tragaci simuland ca ne impusca, dar afara de spaima nu s-a intamplat nimic. Apoi a inceput programul propriu-zis de tortura, primul fiind luat Radu Constandache actual Vramulet, era cel mai mare din celula, a fost batut cu un cablu de arama cu fier la capat de catre capitanul Paul care intentiona sa il omoare, deoarece nu raspundea la intrebari: “Unde l-ai trimis, cu cine ia legatura? Vine sa va scoata si pe voi?” A intervenit seful Sigurantei Visting care a zis: “Lasa-l ma, ajunge.” Apoi toti, am trecut prin acelasi proces cu comisari diferiti in camere diferite, tortura fiind pentru acelasi “nu stim nimic despre aceasta evadare,” solidaritate care s-a mentinut pana la sfarsit.
Dupa bataia individuala cu cablul de arama s-a trecut la a 3-a incercare, tortura colectiva. Aceasta tortura s-a efectuat de catre gardieni la ordinele comisarilor. Eram obligati sa stam cu fata la perete, cu mainile sus pe varful picioarelor zile si nopti intregi. Cei care erau mai inalti reuseau sa se sprijine de tavan cu unghiile, incat tavanul a devenit numai urme de unghii. Eu, fiind mai marunt de statura, nu ajungeam la tavan si nu puteam rezista mult si mai lasam bratele in jos pentru a capata noi forte. Cand insa tortura era sub supravegherea gardianului Anton Teodor, acesta avea privirea numai la mine si imediat ce lasam bratele ma injura “vangheaua matii” si jap cu bata de 1 metru si ma lovea pana ma darama. Tot am cazut la pamant, n-am mai mancat, intre timp doctorul Mihailidis, care s-a infricosat de situatie, il determina pe capitanul Paul sa ne trimita la spital. Era o zi frumoasa cu soare nevazut de noi de 72 de zile. Personal capitanul Paul ne ia din beci si ne duce la spitalul vechi unde medicul Proncenco ne interneaza imediat, iar capitanul Paul cere rezerva cu regim de inchisoare, lasand paza acolo cu schimburi.
Am fost tratati fiecare dupa diagnostic; eu am fost tratat de doctorul Gavrila. Dupa ce ne-am refacut am fost dusi inapoi pe strada Mahmudiei si de acolo la Constanta la inchisoarea militara. Pe 18 decembrie 1948 am fost judecati de Tribunalul Militar Constanta 14 elevi si condamnati la diferite pedepse ca potrivnici ai comunismului care de abia isi incepea reformele sociale: nationalizarea, colectivizarea, invatamantul, etc. Eu am fost condamnat la 3 ani dar am efectuat 3,4 in inchisorile Vacaresti, Targusor si Jilava. In celula 5 Disciplinari Politici am stat aproape 2 ani de unde am fost si eliberat.
Acum cateva zile ma intalnesc cu un prieten al lui Damian, cetatean strain din Canada, un oarecare Iofciu din Alibichioi (Izvoarele) care mi-a spus ca Damian Gheorghe e bine si sanatos. S-ar putea sa ne revedem.
