Doamne, ajuta-ne… Nu ne lasa!
E duminica. Una din duminicile lui octombrie 1951. Afara, timp de toamna. O ploaie marunta si rece. De abia incepusera a se usca hainele cu care am fost imbracati cu o zi inainte, cand toata ziua si noapte a plouat. Ne intrase umezeala si raceala in oase.
Nu ne incalziseram bine si s-a dat desteptarea, comunicandu-se ca vom merge din nou pe santier, pe Canal.
Alcatuiam brigada de pedepsiti din cadrul lagarului “Peninsula” si nu aveam vreun drept la odihna. Eram brigada pentru exterminare, stransi din toate brigazile cele mai recalcitrante. Nu aveam nici un drept, doar obligatia de a munci pana la exterminare.
Se cauta prin aceasta brigada a se da exemplu la celelalte brigazi, sa li se insamanteze frica in suflete.
Cei 80 de detinuti adunati in aceasta brigada eram cazati intr-o baraca din mijlocul lagarului “Peninsula-Valea Neagra,” imprejmuita cu 2 randuri de sarma ghimpata. Ne era interzis sa luam contact cu detinutii din lagar. Brigadier il aveam pe numitul Gubrinschi, fost plutonier de jandarmi in Transnistria, condamnat pentru masacrele ce le-a comis prin Basarabia. Aici era omul de incredere – “ciripitorul,” cum i se spunea – al conducerii lagarului.
Ne-am sculat, am imbracat hainele care erau inca ude cu seara, caci nu apucasera a se usca. Ni s-a servit asa zisa cafea si s-a dat ordinul pentru incolonare pentru plecare la truda. Eram singura brigada care plecam in aceasta zi de duminica la munca. Timpul ploios si rece, nici un caine nu merita a fi scos afara.
La poarta lagarului ne astepta garda soldatilor din securitate, care si ei la randul lor erau tristi si amarati ca trebuie sa mearga cu noi. Erau in total 8 soldati comandati de un caporal.
Coloana-brigada de banditi, cum ni se spune, a fost incadrata de acesti soldati, cate doi de fiecare parte. Doi in fata si doi cu caporalul si satrapul nostru, brigadierul.
Am pornit spre punctul de lucru cu vagonetii pe marginea lacului “Siut-Ghiol”. Trebuia sa sapam in canal si sa incarcam cate 3 mc de pamant in fiecare vagonet. La fiecare vagonet eram cate doi detinuti, unul mai in putere iar altul mai batran si mai slab. Eu aveam partener de munca la incarcat pe un domn avocat din Iasi pe nume Istrate, in varsta si cu piciorul drept de la genunchi anchilozat. De muncit, muncea dar foarte greu. Vagonetul dupa ce era incarcat trebuia impins de noi pe sine pana la marginea lacului unde il descarcam.
Acest drum era de cca 300 m si trebuia urcat pe o panta oblica, lunga de cca 150 m. Aceasta panta era foarte greu de invins si pe timp frumos; acum, pe acest frig umed, era ingrozitor. Dupa incarcarea vagonetului, cu mare greutate am pornit spre descarcare prin ploaie si noroi.
Pana la iesirea din debleul canalului a mers cum a mers, dar cand am inceput a urca panta, la jumatate colegul meu nu a mai putut, a cazut in genunchi, rugandu-ma sa il iert deoarece nu mai putea merge mai departe.
Ne-am oprit in loc cu vagonetul. Eram uzi si murdari de noroi. Nu stiam ce sa facem, singur nu-l puteam duce. In momentele acelea grele, ma uitam cu jale la necajitul de langa mine, la santinela care ne pazea, dorindu-mi moartea decat sa mai traiesc aceasta groaznica viata. In aceasta situatie, apare satrapul Gubrinschi pe la spate si loveste pe avocatul Istrate cu piciorul, apostrofandu-l ca nu poate pretinde ca altul sa munceasca pentru el.
Vazand eu aceasta scena si pe colegul meu cazut in noroi, am dat drumul la vagonet la vale, am pus mana pe un harlet ce il aveam cu noi vrand sa il lovesc pe brigadierul nostru. Aceasta a rupt-o la fuga in canal. M-am apropiat de colegul meu, l-am ajutat sa se ridice din noroi, ne-am luat in brate plangand si blestemandu-ne viata si zilele pe care le traiam. Au trecut asa cateva minute din aceste clipe de groaza si teroare, cand deoadata dinspre Constanta vantul ne-a adus pe undele lui dangatul dulce al clopotelor de la biserica unde se oficia Liturghia de duminica.
Am stat amandoi si am ascultat si deodata am spus “Doamne nu ne lasa… ajuta-ne.” Ne-am reluat locurile la vagonet si cu ajutorul lui Dumnezeu am dus vagonetul la descarcare, intorcandu-ne in canal, senini si calmi.
Dupa un timp apare satrapul care imi zice ca era sa il omor daca il prindeam. I-am raspuns “ai avut mare noroc ca ai fugit, ca Dumnezeu stie ce ar fi urmat si acum du-te de aici si lasa-ne in pace.”
