Bogatia daruirii
Am un prieten, unul din multi, unii in viata, altii dusi, suferind si curajos in suferinta lui (cum l-am stiut intotdeauna, inca din adolescenta). Ne scriem din cand in cand si dupa o lunga pauza in timp - care nu a insemnat nimic - am reluat cu o surprinzatoare (pentru unii) prospetime, o legatura care nu s-a frant niciodata, dar care a zacut ca jarul sub cenusa, mai mult de jumatate de veac. Zeci de ani care parca nu au fost. Dar au fost. Doar ca, undeva in trecutul indepartat, daca numar, realizez ca au fost niste ani determinanti, pe care i-am impartit intre noi.
Determinanti, deoarece au fost ani de inchisoare si greutatile erau de neimaginat pentru adolescentii de astazi, al caror ideal este distractie goala si secatuitoare de energie si valorificare. (De talanti!) Determinanti deoarece acele greutati de neimaginat astazi, au fost traite in acelasi spatiu si timp, impreuna, si au cimentat niste relatii si sentimente neintelese, sau de neinteles de catre cei ce nu au trait asemenea experiment.
Nu pentru ca am suferit impreuna ci pentru ca am daruit impreuna, ne-am legat sufleteste atat de indestructibil - fara exagerare - as putea spune. Caci au fost si altii, am fost cu miile in lagarele Canalului sau prin alte parti asemanatoare, iar printre acestia mai erau si neprieteni, (putini) si fricosi si disperati. Oameni de toate felurile, cu toate calitatile si metehnele omenesti. Unii, putini, au alunecat. Altii au invatat cum e sa te birui, sa te infrangi si sa castigi daruind.
Eram animati de un spirit de solidaritate si sacrificiu de sine, atat de intense si de la sine intelese ca perfect normale, cum probabil numai la varsta adolescentei se pot construi si consolida in suflet. Unde ramane. Daca adolescent fiind faci din aceste fapte, acte normale, se imprima definitiv. Cred ca putini s-au lepadat de ele, chiar daca au mai fost rataciri temporare, dar, mai devreme sau mai tarziu ratacitii s-au intors la matca, acolo pe unde-i cursul normal.
Presupun ca daca nu eram astfel, putini ar fi supravietuit, sau ar fi facut-o diform pentru tot restul zilelor.
Ceea ce la prima vedere pare un non-sens este faptul ca, daruindu-te, fara rezerve, fara meschinarii (nici nu stiam ce-i aceea) ai primit fara restrictie, din nelimitatele rezerve pe care le poate crea sufletul ce se daruieste neconditionat si fara scadenta. Pe vremea aceea nu stiam incheierea unei rugaciuni alcatuita de Saracutul din Assisi : „Pentru ca dand, noi primim;/ iertand suntem iertati;/ murind, inviem la viata eterna”. Nu stiam acest text, dar il traiam, fara mofturi si complicatii; fara subtilitati filosofice si motivari abracadabrante. Devenise atat de natural acest mod de a fi, incat nici nu banuiam ca se poate si altfel. Abia dupa ce am iesit am descoperit cu tristete ca se poate!...
Egoismul naste nefericire si acei sarmani care nu traiesc decat pentru ei insisi, chiar daca au tot, nu-s satisfacuti. Niciodata. Eterna poveste a celor ce-si cauta fericirea unde nu au cum sa o gaseasca, deoarece acolo e vid. Pentru cei care au nefericirea de a nu cunoaste darul de a darui.
Din acest motiv acum stiu ceea ce, celor mai multi li se pare absurd. De aceea stiu ca aparentele insala, ca binele si raul uneori nu pot fi definite exact si ca ceea ce pare nenorocire (si inchisoarea chiar era!) se poate transforma in cu totul altceva. In cazul meu, al camarazilor si prietenilor mei, al unora mai importanti, ca monahul Nicolae de la Rohia sau nume si mai grele uneori, nenorocirea s-a transformat in cu totul altceva. Mai precis, in treapta de devenire. Probabil modul era diferit de cele din manuale, dar am gasit calea acestei deveniri, intuitiv poate, dar cel mai sigur este faptul ca am urmat Calea Evangheliei. Simpla si cu reguli si principii la fel, clare si precise: asta se poate, asta nu!
Noi cunosteam pe atunci din familie si scoala, sustineam aceste invataturi si, in cea mai mare masura navala anticristilor a determinat reactia decisa, mai ales a celor tineri. Ca si a celor constienti de pericolul bolsevizarii. Am fost crescuti si educati in spiritul invataturii Evangheliei si a fost atunci, momentul de verificare a puterii de a crede si a trai pe viu sacrificiul de sine pe care Mantuitorul l-a revelat pe CRUCE! Pentru toti!
Stim cum am intrat in furtuna. Stim cate ceva si despre felul in care am trecut si mai stim cate ceva si despre masura in care am iesit, mai mult sau mai putin mototoliti. Despre perioada post-decembrista nu-mi prea vine sa vorbesc: ne-am sifonat rau de tot ca oameni si crestini. Ne repezim sa ne pierdem si identitatea nationala si ne scrantim toate cele alergand dupa… dupa ce vom fi alergand? Prin toata Europa. Unita! Oare in ce?
Europenii – pe care nu-i vad chiar atat de deosebiti de noi, mai ales in egoisme si desfraul pe care-l imitam si se pare chiar ca vrem sa-i depasim – nu prea dau semne ca nu mai pot de dragul nostru si fie ne gasesc, fie ne inventeaza mai multe cusururi decat avem. Si avem destule. Si ei.
In perspectiva, care se intinde in fata noastra, ma gandesc cu drag la anii grei in care saracia inclina mai mult spre mizerie (mizerie era! materiala) si cand ne imparteam saracia, mai apropiata de mizerie, intre noi cu o afectiune care nu s-a mai putut stinge. Astazi se impart cu darnicie nelimitata numai rautatile. Multe.
Minte cel ce spune ca soarta sau istoria ne fac viata amara!
Priviti in jurul vostru cu atentie si veti intelege…
