E timpul…
E timpul sa ne spunem si noi cuvantul. Prea mult am tacut si prea multi vorbesc in numele nostru fara sa inteleaga sensul istoric al sacrificiului nostru si semnificatia filosofica a suferintelor noastre. Drama, privita de pe margini, indeamna la meditatie, dar nu si la intelegerea ei.
N-au fost de-ajuns anii grei de temnita si nici anii truditi in lagarele de munca fortata si nici anii traiti in umilinta la marginea lumii, in deportare, in pustia Baraganului, in delta Dunarii, in lunca Prutului sau aiurea. Nu presupusa vina, ci izolarea, eliminarea noastra din viata sociala pe termen nelimitat si chiar definitiva s-a urmarit. Unii, la implinirea sorocului, altii, de fapt cei mai multi, abia dupa multi ani de la terminarea condamnarii au fost pusi in libertate, o libertate provizorie in care zidurile inchisorilor si gardurile de sarma ghimpata a lagarelor au fost inlocuite cu vigilenta serviciilor si cu reteaua de informatori tesuta in jurul nostru.
In drum spre casa, dupa multi ani de absenta fortata, dar si mai apoi, imi rasuna in urechi vocea incofundabila a tortionarului sef din camera unu subsol a inchisorii Pitesti: „…si cand vei fi liber, daca vei mai ajunge pana atunci, tot in mainile noastre vei fi si te vom supraveghea mereu, clipa de clipa, la locul de munca, pe strada, acasa, in somn, nu te vom scapa din ochi si, in plus, mai stim ca si tu ne vei urmari pe noi, pentru ca numai urmarindu-ne unul pe altul, numai supraveghindu-ne reciproc, numai asa vom putea semnala, acolo unde trebuie, greseala celuilalt si numai asa ne vom putea mentine pe drumul pe care ne-am angajat de buna voie aici, cu ajutorul si sub indrumarea partidului”.
Ce viziune apocaliptica asupra viitorului nostru aveau colegii mei reeducati, cat de profunda era transformarea gandirii lor si cat de mult se schimbasera. Ii priveam pe furis, pentru ca nici dreptul de a privi in camera nu-l mai aveam, asadar, ii priveam pe furis, erau aceeasi oameni care, pe unii ii cunosteam de o viata, doar privirea le era tulbure si chipul intunecat si crispat iar nelinistea, neastamparul miscarilor, o adevarata agitatie browniana, exprima furtuna din sufletele lor, ravagiile ramase in urma trecerii lor prin demascare-reeducare. Suferinta lor era cumplita, era mult mai mare decat a noastra. Ii intelegeam, nu erau ei de vina, nu-i condamnam pentru raul care ni-l provocau si cat as fi vrut sa-i ajut, sa-si revina la ceea ce au fost. De vina era structura umana, alcatuirea noastra a oamenilor. O imbinare fericita a doua structuri diferite ca natura si evolutie si care impreuna definesc fiinta umana dar, din pacate, expusa la cele mai multe si mai neasteptate riscuri.
Daca infrastructura biologica este un dat, o mostenire genetica a carei evolutie respecta in mod neabatut legile imuabile ale naturii si nu poate fi schimbata, in schimb, suprastructura psihologica este o constructie care se realizeaza in timp, in etape bine definite in functie de calitatea structurii biologice, in special a sistemului nervos si de calitatea mediului socio-cultural in care traieste omul. Orice interventie agresiva asupra celor doi factori determinanti – structura si cultura, poate influenta calitatea psihicului, poate transforma universul psihologic uman, poate schimba natura umana. Asadar, structura psihologica este o structura revesibila si poate fi modelata si remodelata dupa dorinta si interesele celor care urmaresc aceasta schimbare. Detentia, experimentul Pitesti multiplicat la Gherla, Targu Ocna, Ocnele Mari, Brasov, Targsor, Canal si, mai apoi, la Aiud, dar si intreaga Romanie a fost victima acestui experiment macabru de remodelare a universului psihologic uman.
Cei care, astazi, se intrec a vorbi in numele nostru, nu iau in calcul nici cauzele, nici conditiile si nici metodele care au provocat noianul de suferinte fizice dar, mai ales, cele psihice care au dus, in multe cazuri, la schimbari radicale ale gandirii si comportamentului multor colegi de suferinta, la transformarea lor in contrariul lor. Detentia, sub toate formele practicata in Romania, dar si libertatea provizorie, adesea mult mai traumatizanta, au fost adevarate laboratoare de psihologie umana, care au urmarit cu asiduitate si cinism modificarea universului psihologic uman, schimbarea de sens a vietii oamenilor, deturnarea destinelor si oprirea evolutiei ascendente a omenirii si antrenarea ei intr-un proces de involutie, intoarcerea la existenta primara, biologizarea societatii umane, proces care pune in pericol insasi viitorul omenirii.
Monstruozitatea represiunii comuniste nu consta in teroarea instaurata, in suferintele provocate, in mortii fara numar de-alungul zecilor de ani, ci in subminarea structurii biologice si, mai ales, psihologice, a Poporului Roman, in suprimarea trecutului sau, a datinelor, a credintelor si valorilor spirituale, a culturii noastre care stau la temelia existentei noastre.
