Craciun la Targu-Ocna
Era in iarna lui 1951. Era de Craciun. Ne aflam in sanatoriul-penitenciar din Targu-Ocna, sanatoriu modern, menit sa disimuleze adevaratul chip al temnitelor. Tuberculosii de aici purtau in cugetele lor amintirile de la Pitesti, Gherla, Canal, din mine si din lagare ucigase.
Aveam mancare suficienta, dar n-o mai tolerau bacilii cuibariti in caverne. Eram lasati in curte, dar ne inconjurau doua randuri de ziduri bine pazite. Nu mai eram batuti, dar eram mereu amenintati cu trimiterea la Pitesti ori Canal. Era o intensa sudura sufleteasca intre noi, dar aveam multi delatori, proveniti fie din Pitesti, fie din alte maiestrite locuri ale teroarei. (…)
Dragostea dintre noi era puternica, incat n-o putea spulbera teroarea cumplita in care traiam. Cu cat cercul urii ne incorseta, cu atat dragostea dintre noi ne unea mai mult. Nici nu era nevoie de vorbe, caci se simtea imediat duhul fiecaruia, fie el bun sau rau.
Era o mare intrecere in daruire reciproca. Nimeni nu mai apartinea lui, ci comunitatii. Totul era obstesc si fiecare isi dadea cu bucurie si camasa, si painea, si medicamentul, si viata – unul pentru altul, unul pentru toti si toti pentru unul. Eram un suflet, o vointa, un cuget, o speranta. Asa cresteam sufleteste si ne uneam tot mai mult cu Hristos, Care se facea simtit, viu, prezent, activ. Dar si antihrist era napraznic, fioros si chinuitor de real. (…)
Invatam sa gandim politic, fiindca are si politica filosofia ei, spiritualitatea ei, metodele ei si domeniul ei de mare importanta umana. Patrundeam ideologiile si conceptiile pana in samburele lor spiritual. Studiam diversele modele politico-sociale pana la consecintele lor ultime. Asa am invatat politica si am vazut limitele ei. Am inteles ca ultima sansa de izbavire a oamenilor este spiritualitatea si ca toate celelalte planuri trebuie sa i se subsumeze. Iar spiritualitatea inseamna in primul rand libertate – dar libertate bine inteleasa, caci altfel tot libertatea deschide portile negarii binelui si alunecarii din eroare in eroare, pana la bezna cea mare a ateismului. Pe langa politica si filozofie, se facea la Targu-Ocna literatura, in special poezie, precum si muzica. De asemenea se invatau pe de rost Evangheliile, acatiste si mii de versuri. S-au invatat si o multime de limbi straine, incat unii au devenit adevarati poligloti. S-au predat chiar cursuri sistematice, la sfarsitul carora detinutii studenti erau pregatiti sa-si dea examenele cu succes, dar n-au ajuns niciodata acea fericita zi. (…)
Toate acestea si multe alte asemenea au imbogatit sufletele si mintile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, deplin, armonios, cu o viziune integrala despre Dumnezeu, om si lume. Acolo nu se faceau confuzii intre valori, nici intre planuri existentiale, nici intre duhuri. Acolo nu se imparteau oamenii in partide politice, nici in clase sociale, nici chiar in nationalitati. Acolo valoarea suprema era omul sfant, viata sfanta, duhul sfintit. (…)
Camerele 3 si 4 erau camerele mortuare. Aici au murit cei mai multi. Aici se facea de serviciu zi si noapte. Si cum ma numaram printre detinutii semi-valizi, in noaptea de Craciun am tinut sa fac de serviciu la camera 4. (...)
In camera 4 erau atunci asezati, printre altii, arhimandritul Gherasim Iscu, langa el un evreu si fost politruc sovietic, acum sionist, in fine, Ion, prietenul meu din Pitesti, care era foarte bolnav. Pe partea dreapta a camerei, intr-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
M-am apropiat usor de parintele Gherasim, care sedea cu ochii inchisi. Era slab ca o aratare. Fusese la Canal, unde se muncea saisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat in brigada speciala pentru preoti, cu un regim de exterminare rapida. Parintele isi imbarbata prietenii, pe multi ii ajuta la munca si tuturor le statea la dispozitie cu serviciile religioase. (…)
Omul e din carne si oase, duhul nu poate ignora legile vietii, astfel ca ascetul imbunatatit intru cele sfinte s-a imbolnavit de tuberculoza, a cazut la pat si, aproape muribund, a fost adus la Targu-Ocna, ca sa moara „umanitar”. (…) Cu sfiala m-am apropiat de el, ca sa vad cum ii este. M-a simtit si a deschis ochii mari, negri, adanci: -Ai venit?... Ma bucur… Eram departe, in locuri de verdeata, de cantec si mireasma, faurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atata fericire, incat chiar bucuria de a te vedea e o suferinta prin contrastul dintre cele doua lumi. Voi pleca in curand, poate chiar acum, in noaptea de Craciun. Si acesta e un dar al Domnului. Nu stiu cum sa-I multumesc… Nu stiu cum sa-i fac pe oameni sa-L traiasca pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vietii vesnice, particip deja la ea. Nu ma sperie nici judecata, caci merg cu cuget smerit si cu nadejde numai in mila si darul Domnuui… Duhurile intunericului stapanesc acum pe oameni, dar sa nu va temeti, Hristos este aproape, cerceteaza lumea; iar lumea are nevoie de multa suferinta… Dusmanii cred ca am fost invinsi, dar ei neaga lucrarea lui Dumnezeu in istorie si nu cunosc caile Lui… S-a oprit putin, a respirat adanc, apoi a reluat: -Aici va fi intr-o zi pelerinaj… Azi suntem putini, dar inca mai exista credinta in lume, incat lumea va fi izbavita. Acum pare cu neputinta, dar dincolo de mijloacele omenesti exista o iconomie divina si ea va renaste omenirea. Fiti deci binecuvantati!... Am cunoscut aici oameni in fata carora cugetul meu se smereste. Spune-i lui Valeriu sa se roage pentru mine… Rugati-va si voi! Sunt fericit ca am ajuns in ceasul acesta… Vorbise stins, dar cu mare putere, incat eram profund impresionat. A inchis din nou ochii si s-a retras in pragul vietii vesnice.
Convorbirea mea cu parintele Gherasim o inregistrase involuntar, dar emotionat si evreul Iacov, care ocupa patul alaturat. I-am pus mana pe frunte: -Ai temperatura? l-am intrebat.
–Nu, mi-a raspuns el. Ma simt bine… Aici e o lume cum n-am banuit ca ar fi cu putinta, in tot cazul, o lume total opusa aceleia din care vin eu. E cutremurator pentru mine sa ma regasesc sufleteste in atmosfera crestina pe care am respins-o cu indarjire toata viata, o data prin materialism si a doua oara prin sionism. Noaptea de Craciun, care a iscat totdeauna inversunare in sufletul meu, azi ma copleseste prin realitatea ei dumnezeiasca. Fiindca cele ce se pertrec aici nu sunt lucrari umane si naturale, ci dumnezeiesti. O spune un materialist, un ateu si un evreu!... Si nu e o farsa marturisirea mea. In fata mortii omul devine sincer si are putinta sa vada adevarul… Te surprinde poate marturisirea aceasta, dar ea s-a zamislit in mine incetisor, peste voia mea, ca o recunoastere necesara a realitatii. Adevaratul Dumnezeu este Hristos!
Spunand aceste cuvinte, a lacrimat. Era profund miscat. Incercam sa-l inteleg, sa particip la momentul dramatic pe care-l traia. A tacut o vreme. M-am asezat langa el pe pat, tinandu-i mana in mainile mele. Ma rugam in inima… ce as fi putut sa fac mai mult?!
Stiam bine ca eu nu pot pricepe framantarea lui sufleteasca, caci eu m-am nascut crestin si am trait crestineste, pe cand el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de cate ori face o noua descoperire in cele spirituale; iar marturia lui crestina de acum era o rasturnare categorica si ireversibila a intregului sau trecut.
-Iti multumesc ca m-ai ascultat, mi-a spus el dupa o vreme. Poate ca in curand vom fi frati in Hristos!
–Sa-ti ajute Dumnezeu! i-am raspuns emotionat si m-am ridicat sa ma duc la Ion.
Ion respira precipitat si avea febra. Chipul lui era cand livid, cand congestionat. Natura mai mentinea totusi un echilibru vital in el. Stiam ca moartea e prin preajma; stia si el. -Azi m-am spovedit si m-am pregatit de plecare, mi-a spus. Regret insa ca mor si nu vad salvarea tarii… S-a oprit sa se odihneasca. Respira anevoios. -Nu mi-a ramas decat credinta in Dumnezeu. Poate ca macar acum, la aceasta stramtoare istorica, lumea va pricepe ce este cu adevarat credinta in Dumnezeu!... Acum e tarziu pentru mine… Ma sting… Adesea am senzatia ca se face intuneric, apoi izbucneste lumina orbitoare. Din pragul mortii tainele vietii se vad mai de aproape. Pacat ca nu l-am vazut asa toata viata! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decat mine, un vizionar! –Linisteste-te! i-am zis. Esti epuizat. -Mi-a fost dat sa mor in mainile tale, a continuat el. Te-am iubit si te-am admirat mult. Dumnezeu sa te ajute! –Frate i-am raspuns, iti datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine. Numai Dumnezeu poate sa te rasplateasca pentru dragostea pe care ai dovedit-o in viata, fata de mine, fata de altii. Nu te voi uita niciodata!
Dupa o pauza mai lunga, mi-a zis: -Te rog, spune-i lui Iacov sa ma ierte. Am avut dese neintelegeri cu el. Ma suparau manifestarile lui comuniste si iudaice aici, unde nu e locul lor.
I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat si a venit langa Ion. -Sunt impresionat ca-ti poti cere iertare de la un om care a gresit, care a trait in greseala ca in propria sa matca. Orgoliu? Poate… dar mai degraba incapacitatea de a cunoaste adevarul. Acest adevar m-a revoltat toata viata impotriva lui Iisus, dar azi ii descopar realitatea. Numai Satana poate inspira si intretine atata minciuna si ura impotriva adevarului. Voi nu puteti realiza cumplita drama pe care o traiesc in clipele acestea… Eu m-am opus adevarului, ori dumneata mi-ai spus adevarul si niciodata n-ai fost rau cu mine. Eu te-am urat, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost in inselare, dumneata in adevar. Eu deci trebuie sa fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit sa fie iertat de Hristos. Cred ca voi fi si eu crestin. Doresc sa fiu crestin, dar inca nu sunt stapan pe propriul meu suflet. Va rog sa fiti ingaduitori cu mine!
Ion a lacrimat. I-a intins mana si l-a mangaiat -Dumnezeu sa te ajute! Marturisirea dumitale imi deschide zari de lumina si incredere pentru lumea pe care o parasesc in aceste conditii triste. Minunate sunt caile Domnului!
