Sugestie pentru...
Se afla in tara noastra multe, foarte multe peisaje de o indicibila frumusete… mioritica. Le vedem adesea din goana masinii sau a trenului, le parcurgem alteori cu pasul drumetiei in toate anotimpurile si ne patrundem, contemplandu-le, de vraja si seninul trist al intuitiei marilor cicluri ale firii, de armonia grava a varietatii eternului. Sunt munti si plaiuri si stanci si copaci si flori si vai… Totul perfect valorificabil din punct de vedere turistic…
Dar oare faptul ca aici, in plin peisaj mioritic, au trait, au luptat si au murit oameni ai locului constituie un fapt banal, destinat sa ramana nevalorificat din punct de vedere… turistic?
Urcand si coborand frumoasa si mult-batuta vale ce duce din Baisoara spre Muntele Baisorii in drum spre/sau de la hotelul alpin sau pista de schi, trebuie sa treceti, stimati turisti, cei mai multi fara sa stiti, pe langa locurile in care, in trei variante de balada, au fost asasinati de niste baci nebuni, pusi pe starpirea turmei, VICTOR MARCU, SAMSON MUNTEAN si VASILE MARCU, in anii de trista amintire 1949-1950, pe vremea cand teroarea rosie inca nu reusise sa ingenuncheze natiunea prin crima, minciuna si pomana iudei.
Toti trei au fost impuscati, fara nici o judecata, in drum spre Turda, de catre securitatea PCR-ului, paznicii necrutatori si nelegiuiti ai acestui partid, pe acea vreme aproape integral de import, ca si ideologia lui de altfel.
Poate ca un semn, o inscriptie oricat de laconica, ar opri pasii unora dintre dumneavoastra, v-ar starni imaginatia… Poate v-ar usura accesul spre meditatie asupra acestui uitat holocaust trait de romani…
De fapt trecem absenti, nestiutori si nepasatori pe langa pietrele, prin susurul de parau si fosnetul de frunze pe care si ei, VICTOR MARCU, SAMSON MUNTEAN si VASILE MARCU le-au avut ca ultime repere perceptibile ale lumii din care erau imbranciti cu brutalitate spre nefiinta si, ne putem teme, spre uitare…
Mi s-ar putea obiecta ca au trecut multi ani de atunci, ani care au sters amintirea umbrelor insangerate pana si din memoria familiilor care i-au pierdut; mi s-ar putea spune, dupa cum mi s-a si spus de altfel, ca, la urma urmelor, abia as putea gasi vai si culmi care sa nu-si aiba mortii lor (chiar pe valea paralela cu aceasta, Valea Ierii, in Macsa, tot cam atunci, tot securitatea PCR-ului a realizat performanta revolutionara de a stinge o intreaga familie, ucigand, tot fara judecata, atat pe tata cat si pe fiu – familia Ilea), si ca in consecinta, faptele si locurile in care acestea s-au petrecut au devenit BANALE, intr-un secol si intr-o lume in care, in numele fericirii omului, au fost asasinati zeci de milioane de oameni.
Va raspund ca acestia sunt MORTII NOSTRI, barbatii si barbatia acestui neam peste masura de oropsit, ca, deci, nu trebuie sa-i uitam, ci sa-i numaram cu mare si frateasca grija, inmultindu-ne astfel respectul fata de noi insine ca neam; ca amintindu-ne de toti si de fiecare, ii pedepsim cu severa blandete pe cei care i-au asasinat si pe cei care au profitat de pe urma crimei.
Nu toti cei care au actionat impotriva comunismului de import au fost asasinati fara judecata, desi sunt cu miile din acestia prin toate colturile, pe la toate rascrucile tarii. Unii au murit cu arma in mana in inegale confruntari cu securitatea, altii au fost arestati, anchetati – asa cum numai nazistii si comunistii stiu ancheta – torturati si condamanti la milioane de ani de inchisoare sau munca silnica. Multi dintre acestia nu s-au mai intors niciodata la ai lor, altii au revenit cu sanatatea ruinata.
Cei mai multi, de departe cei mai multi, sunt astazi morti.
Dintre cei condamnati cu grupul de rezistenta de la Muntele Mare – unii condamnati doar pentru ca i-au vazut sau au vorbit cu cei care purtau armele - am mai gasit doar un pumn de batrani care, dupa ani grei de inchisoare, de munca la minele de plumb sau la Canal, au trait umiliti zi de zi, timorati timp de zeci de ani – timp de o viata.
Dar pana si azi, dupa „revolutie”, asasinii si tortionarii lor inca mai decid asupra destinului lor amar prin calificativul de „organizatie paramilitara de tip fascist” aplicat de ei, de bestiile asasine de atunci, legile de azi propuse si votate in imprejurari penibile de catre revolutia anticomunista in CPUN si apoi PSDR. Procesul de siluire a constiintei si istoriei poporului roman, ca si genocidul din acele vremuri, au fost de proportii incomparabil mai mari decat cele din decembrie ’89. Oare cu cat i-a platit si plateste Romania recunoscatoare pentru „binele” facut tarii pe vremea cand credeau „nestramutat” in ceea ce azi cu candoare numesc „o eroare”? Oare la cat se ridica sarcinile bugetare impuse Romaniei post-revolutionare de pensiile securistilor de atunci (majoritatea lor inca in viata si bine merci in proportie mult mai mare decat victimele lor)?
Meditati o clipa asupra celor drepte, concetateni si frati ai celor ucisi pe toate drumurile tarii!
* * *
Drept este ca uitarea s-a asternut peste morminte (chiar si descendenti directi ai unora din cei ucisi refuza sa-si mai amintesaca tragediile parintilor, dupa o viata traita cu spaima permanenta ca ar putea fi identificati cu acestia).
Este strict adevarat ca militianul din Muntele Baisorii ii mai tragea picioare in dos IN PUBLIC unui fost detinut politic din sat, prin luna martie a anului 1990. Acestea sunt tristele urmari ale terorii aplicate timp de decenii, dar mai ales in anii ’50, de catre PCR; o populatie gata sa se desolidarizeze de proprii parinti, sau de insasi memoria lor, de frica urmarilor posibile.
Este drept si ca, spre deosebire de evrei, noua romanilor nu ne place sa ne amintim trecutul, pentru ca acesta picura de tradare si lasitate, iar cei ce s-ar cuveni sa premieze actele cu totul exceptionale de curaj civic le-au penalizat mereu cu toata cruzimea vorbei, faptei sau glontului, probabil din veninoasa invidie si rusinea de a nu fi participat.
