Reeducarea din perspectiva marturiilor orale (Zona Banatului de Munte) (Partea 2)
Incursiunea in problematica reeducarii, folosita ca metoda de transformare si transfigurare psihosociala a individului, dezvaluie multiple implicatii ale acesteia la nivelul intregii societati romanesti comunizate. Cunoscuta mai mult ca forma „speciala” de torturare a unor categorii de detinuti politici, oarecum limitata ca aplicabilitate, reeducarea se configureaza insa, ca una din politicile cheie ale regimului comunist. Pentru liderii acestuia, constienti de fragilitatea interna a pozitiei lor politice si a gradului redus de acceptabilitate populara, succesul procesului de reeducare la nivel national coincidea cu garantarea puterii pe termen lung. Un regim instaurat pe cai si cu mijloace nelegitime, de forta, avea nevoie de daramarea vechii societati si crearea rapida a unei baze sociale manevrabile, a unei mase de oameni uniformizati, a caror reactii sa poata fi previzibile. Din acest motiv puterea comunista nu a ezitat sa consimta si sa initieze actiuni de reeducare sociala, atat in afara, dar mai ales in interiorul spatiului concentrationar. Aici, in cadrul unui sistem de detentie tipic sovietic, s-a urmarit remodelarea omului prin suprimarea eu-lui, prognozata ca efect sigur a muncii istovitoare, infometarii, promiscuitatii si agresivitatii psihologice.
Forme ale reeducarii traite in detentie
Dupa pronuntarea sentintelor de care Tribunalul Militar Timisoara, detinutii condamnati politic, proveniti din zona Banatului, erau scosi din penitenciar si inghesuiti in trenuri speciale (dube CFR) si apoi directionati spre inchisorile de tranzit in tara, precum Jilava si Vacaresti. Aici, timp de cateva zile erau selectati in functie de anii de condamnare si apartenenta politica, fiind apoi depusi in diferite inchisori sau colonii de munca din tara: „Si dupa ce m-o condamnat am fost la Poarta Alba, Coasta Galesului, Peninsula, Capul Midia, toate coloniile” (Badescu Grigore, zis Rainescu); „La 4 februarie am fost inghesuit intr-un vagon cu mai multi detinuti (studenti, elevi) veniti de la Timisoara si trimisi la Vacaresti. Aici am fost triati. Pedepsele usoare au fost trimise la canalul Dunare-Marea Neagra sau spre alte directii necunoscute mie” (Gherga Ianas, zis Crisan). Fie ca s-au numit Aiud, Gherla, Oradea, Valea Nistrului, Baia Sprie, Cavnic, Baia Mare, Bicaz sau Periprava, Poarta Alba, Capul Midia, Galati, Grind, Targsor, Mislea, Targu Ocna etc., fie ca au fost penitenciare sau au avut regim de colonie de munca fortata, aceste nume sunt asociate constant in amintirile fostilor detinuti cu anumite stari sufletesti, perceptii senzoriale si chiar transfigurari biologice suferite, intrucat „Puscaria era o exterminare pe viu” (Gherga Ianas, zis Crisan).
Universul concentrationar se configureaza in marturiile orale provenite de la fostii detinuti politici foarte transant, inchisoarea fiind spatiul tenebros unde se intampla „lucruri diabolice”, facute cu „o maiestrie diavoleasca” de catre „ei”, comunistii, care aveau menirea de a schingiui, a umili si distruge fiinta umana. Un asemenea loc apare adesea ca un alt taram, in care individul din momentul cand paseste, isi pierde orice drept si devine extrem de vulnerabil, ne mai putandu-se apara, pentru ca „odata ce esti legat si inzavorat cu zavorul si cu lacatele inchisorii, poti sa stii ca iti este viata si moartea in mainile lor” (Anculia Romulus, zis Miloi). Acesta este arealul unde detinutul, datorita regimului primitiv, a supliciilor indurate si a modului nou de viata, se transfigureaza. Metamorfozarea sa este cu atat mai inumana, cu cat ea fusese planuita pentru a traumatiza si a provoca suferinta. Astfel, condamnatul politic, singur sau impreuna cu altii, in functie de situatie, trecea prin cele mai bizare stadii comportamentale. Succesiv acesta era „om salbatic”, „rac” sau „furnica”. Alteori detinutul prin infometare suferea un ciudat proces de zoomorfism, substituindu-si statutul uman, fie cu cel de „pasare rapitoare”, cand omul devenea „huli”, iar mancarea o „prada”, niciodata indestulatoare, fie cu cel de „animal”-„caine”, fiindca „multi oameni cautau oase ca sa le roada de foame” (Anculia Romulus, zis Miloi), sau „cal”, atunci cand detinutului ii sunt puse lanturi intr-un ambient specific de fierarie: „ne batu fiare la picioare cu lanturi cum se pune la cai, le nituira pe nicovala si tot cate doi legati de cate un picior” (Anculia Romulus, zis Miloi).
Toate aceste fenomene de transfigurare grotesca se produceau sub impactul vietii de detentie, insa spatiul concentrationar a fost organizat in principal ca un loc al muncii istovitoare extenuante, pervertita intr-un instrument de umilire si subordonare a detinutului. Supunerea constanta la efort fizic exacerbat devenea o cale de purificare prin reformatarea subiectului, iar insusi locul detentiei avea rolul unei veritabile „scoli a muncii”. In propaganda comunista munca era prezentata apologetic, fiind clamata ca o chestiune de onoare si glorie, o demonstrare a curajului si eroismului, cu scopul cultivarii unei filosofii a muncii. In Romania comunista munca fortata a fost legalizata printr-o legislatie speciala, pe baza careia au fost create mai intai „unitatile de munca” (Decretul Consiliului de Ministri nr. 6/1950), care la 22 august 1952 prin Hotararea cu nr. 1554/1952, au fost inlocuite cu asa numitele „colonii de munca”). De altfel, munca fortata a fost stipulata in Codul Muncii din 30 mai 1950, a carei formulare era necesara pentru a defini reeducarea prin munca a elementelor ostile RPR, ceea ce in practica constituia „un instrument de pedepsire a mii si mii de persoane acuzate de sabotaj economic sau de absenteism”. Astfel de masuri ilustreaza politica coercitiva urmarita de regimul comunist, omul fiind inchis pentru a munci, dar nu in consonanta cu vocatia sa interioara, ci pentru a pune in aplicare planurile „marete” ale carmuitorilor comunisti, asa cum a fost de exemplu Canalul Dunare-Marea Neagra, supranumit „Canalul Mortii” de cei pe care destinul i-a transformat in ctitori involuntari ai acestuia. Aici au trudit impreuna tineri si batrani, intelectuali si tarani, personalitati si oameni de rand, „toti victime ale incalcarii drepturilor omului, care insotea programul regimului roman de revolutie politica si economica”
In functie de profilul „locului de munca” (fabrica, mina, santier de constructii) detinutii desfasurau o larga paleta de meserii sau activitati productive, fiind organizati in echipe de lucru conduse de cate un sef, care de regula avea si rol de maistru, initiindu-i pe ceilalti in secretele meseriei respective. In colonii, precum cele de la Periprava, Grind etc., condamnatii politici efectuau lucrari agricole, munci de amenajare a digurilor, taiau stuf: „O echipa de 50 de oameni trebuia sa facem intr-o saptamana dig de 30 m inaltime, 50 m lungime, 100 m latime. Trebuia dus un mcub pe zi” (Ivanici Gheorghe zis Casapu). In locurile detentiei cu regim de munca, detinutii erau organizati in formatii de munca, urmandu-se modelul sovietic: „Dupa condamnare am fost dus la Gherla, la Canal… la Poarta Alba, Valea Neagra, Medgidia. Am avut la Canal un brigadir, unu’ Muscalu, da’ acela a fost criminal. Noi detinutii politici formam cate o brigada, 30-40 intr-o brigada… si puneau un brigadir de drept comun, care ne invata” (Popescu Petru, zis Vasalescu).
Munca detinutilor in fabrica de la Gherla se desfasura pe atelier (tamplarie, tesatorie, tinichigerie, tapiterie, vopsitorie, nasturi etc.) unde echipe compuse din 10-15 persoane, executau operatiile individual sau asociativ. Fiecare atelier avea un responsabil, ales din randul detinutilor politici, sau a celor de drept comun, ale carui sarcini de lucru constau in repartizarea lucrarilor, evidenta indeplinirii normelor: „Cu o ora inainte ma lasam de lucru si treceam la fiecare; vedeam ce a lucrat, calculam normele si dadeam lista cu operatiunile facute. Totul global pe o singura fisa pentru asociatie si separat pentru ceilalti” (Udrea Ioan). De asemenea el mentinea legatura intre atelier si administratia fabricii. In aceste ateliere detinutii politici erau instruiti de maistri care, de regula, proveneau din randul detinutilor de drept comun.
La Gherla munca a fost transformata in instrumentul unei politici infame, prin care autoritatile penitenciarului reuseau sa controleze detinutii, provocandu-le o dependenta maladiva, pentru ca munca nu mai era o activitate normala, ci se transforma in act reflex conditionat. Captivului ii era indusa fortat motivatia muncii, deoarece strategia autoritatilor pornea de la urmatorul rationament: detinutul, adica vinovatul este pedepsit, fiind infometat si izolat; el va raspunde pozitiv la „oferta” conducerii inchisorii de a se rascumpara prin munca normata. Astfel, indeplinirea normei ii da acces la mai multa hrana, dreptul la pachet, plus permisiunea de a trimite o carte postala acasa si de a primi alta ca raspuns in fiecare luna. In aceasta situatie toata puterea si atentia detinutului se concentra asupra muncii, care desi era istovitoare, ajungea sa fie dorita. Paradoxal, ea juca un rol dublu: pedeapsa, dar in acelasi timp si recompensa, pentru ca desfasurarea unor activitati productive devenea o sansa de eliberare. Dupa introducerea legii privind aplicarea „conditionalului de munca”, prin care se reducea pedeapsa cu 50% a detinutilor muncitori, munca a devenit un nou prilej de sfortare si epuizare fizico-psihica, cu atat mai mult cu cat faptul era popularizat ostentativ in inchisoare sub forma lozincii: „doua zile muncite, trei zile executate” sau prin discursuri tinute de autoritatile inchisorilor: „Aici la Valea Nistrului colonelul Coler, un evreu, ne-a tinut un discurs cum ca suntem adusi sa lucram, sa ne reabilitam si sa scapam mai repede” (Berzescu Ioan, zis Berda). In fond conditionalul de munca a fost mai mult „o himera care plutea in neant si la care ajungea doar un procentaj foarte mic, iar atingerea lui costa mult prea multe jertfe, sacrificii si de multe ori compromisuri. Era mai mult o propaganda decat o realitate” (Udrea Ioan).
Pe de alta parte munca de tip nou trebuia sa fie o provocare in spiritul stahanovismului, astfel ca detinutul se afla intr-o continua sfortare pentru autodepasire, care in fond era o cale de exterminare „legala” a victimei. De aceea in fabrica se organizau periodic „intreceri socialiste; atelierele se provocau intre ele: fieraria provoca tamplaria, tamplaria provoca nasturii, nasturii fabrica de perii” (Udrea Ioan). Sub paravanul acestor intreceri, munca devenea un mijloc de dezbinare a detinutilor, pretext pentru a-i imparti in „muncitori buni” si „muncitori rai”, in „fruntasi” si „codasi”, ceea ce avea scop de invrajbire a unora impotriva altora, dupa un plan diabolic, aplicat cu subtilitate prin mici diversiuni. Astfel, in randul detinutilor-muncitori erau introdusi asa-numitii „spargatori de norme”, alesi dintre cei trecuti prin reeducarea ideologica sau colaborationisti. Misiunea lor era trucarea normelor de munca stabilite, ceea ce ducea automat la o renormare si la o noua provocare a lucratorilor in conditii mult mai dificile. A aparut in acest mod categoria „Fruntasilor in productie”, pentru care se facea mancare separat, caci spre deosebire de ceilalti ei aveau un supliment de hrana „luata natural din ratiile celorlalti, care nu reuseau sa-si faca norma, fiind obligati sa manance la neproductiv, la ordinar” (Udrea Ioan). De acelasi tratament preferential beneficiau si detinutii-sefi de echipe, in conditiile in care restul membrilor echipei erau privati de bonusul alimentar, pentru ca nu si-au indeplinit norma, chiar daca sarcina de lucru nu putea fi realizata datorita problemelor create chiar de administratia inchisorii: „Altadata nu-si puteau face norma din cauza lipsei materialelor. La noi la vopsitorie pe la inceput s-a intamplat foarte des aceasta situatie. Se intra in hala de vopsit si nu aveai nici un dulap. Se astepta doua ore si abia atunci intra cate un grup de 5 sau 10 dulapuri rastel si atunci toti sareau pe ele. Unii chituiau, altii slefuiau, altii grunduiau” (Udrea Ioan).
(va urma)
| Alte articole in acest sens | |
| 16.02.2007 | Reeducarea din perspectiva marturiilor orale (Zona Banatului de Munte) (Partea 1) |
