O remarca mai altfel
A facut premierul o remarca aparte asupra unei stari care s-a vrut probabil aparte: „Asupra fostilor detinuti politici s-au facut niste presiuni greu de imaginat”.
Nu s-a vorbit prea mult despre aceasta latura a – speram - defunctului sistem. Fostii detinuti politici au fost, sunt - cati mai sunt -, rezervati cu privire la cele indurate in temnite si inca si mai rezervati privitor la cele petrecute cu ei, dupa eliberarea din spatiul concentrationar. Este probabil o pudoare greu de explicat. Poate intelegand ca libertatea nu se castiga odata cu iesirea dintre ziduri sau tarcuri de sarma ghimpata, s-au resemnat, s-au obisnuit cu aceasta resemnare. Ce sa ne vaicarim, de vreme ce majoritatea cetatenilor, a compatriotilor au suferit intr-un fel sau altul?! Asa si este, cel putin aparent, dar unele marturii demonstreaza totusi ca fostii detinuti s-au bucurat de un plus de atentie, mai speciala.
Din 1964 pana in 1989, nu am fost lasat nici un moment sa uit ca ei sunt cu ochii pe mine. Si am inteles ca, indiferent ce as face si cum m-as comporta, sunt privit si analizat. Am simtit aceasta presiune in tot acest timp. Temandu-ma – recunosc - caci desi incercau, in general, sa demonstreze civilitate in comportament, eu stiam foarte bine de ce sunt in stare si ei stiau ca eu stiu de ce sunt in stare. Las pe altii sa-si imagineze cam care era starea de spirit a oricarui fost. Asta ani, zeci de ani!
Voi povesti un episod, petrecut inainte de cel de al doilea mare val de arestari din 1958. Victima-erou fiind tot un fost detinut politic, prietenul meu Iusco Gavrila Sfaca, lasandu-va sa va imaginati, ce-mi imginam si eu si ceilalti ca mine, ca ni se poate intampla. ORICAND !
Sfaca
Era, cred, prin ’54-’55. Nu sunt sigur daca fixez corect data in timp, a evenimentului. Se trezeste cu un ordin de chemare, dar nu la Comisariatul Militar din Viseu, ci la cel din Sighet. (La 61 km distanta, alt raion.) Treaba parea dubioasa oarecum, dar nu si-a pus prea multe inttrebari. „Om trai s-om vede”.
Abia iesit din gara Sighet, nu a facut prea multi pasi pe strada care duce in centrul orasului, ca un GAZ a oprit langa el si, dupa un tipic indelung exersat, s-a trezit umflat, varat in cotineata, cu ochelari negri si mainile incatusate. Oricum era la cheremul lor si stia prea bine ce le poate pielea. Sau credea atunci ca stia. (Inca nu stia.) A constatat ca masina mergea, nu se incurca, era clar ca parasisera orasul. Unde ma duc? Gandurile negre in asemenea situatii sunt inevitabile. Scenariul unei executii sumare, undeva intr-un loc ferit, era pe orimul loc. De la un moment a simtit ca masina urca cunoscutele serpentine: Asta-i Gutaiul! Ma duc la „regiune”! Mai sa fie!
Nu s-a inselat. Cu aceeasi ochelari pana la un fel de grefa, perchezitie severa, personal tacut dar aspru, totul parea nou-nout: era clar ca era o cladire noua. Domina mirosul de vopsea, prea proaspata, de var si de cine mai stie ce. Poate a spaima!?! Nu a apucat sa faca analize, nici sa se analizeze pe sine. Din nou cu blestematii de ochelari de tinichea, stransi pe ochi, e dus intr-un birou, nou-nout si acesta. Parea ca l-au adus acolo ca sa aiba pe cineva pentru inaugurare. Cativa indivizi in civil si total necunoscuti. Cateva intrebari de forma, doar ca sa fie si sa-l deruteze, cateva scatoalce pentru incalzirea indivizilor, carora se pare asemenea exercitii le faceau placere si le asmutea vioiciunea naturala, amplificand-o, deci nimic nou pana in acest punct. Era suportabil. Pana aici nimic nou. Dar ce vor de fapt? Ca nu m-au carat astia pana aici, doar asa, ca sa-si intre in mana!
Asa si era. Dupa o bumbaceala zdravana, a venit si intrebarea cheie:
- Cum v-ati organizat voi legionarii, cine-s sefii si ce scopuri aveti in vedere, pentru rasturnarea regimului?
- Mai intai ca eu nu-s legionar” a incercat Sfaca o scapare.
- Cum nu esti, mai banditule? N-a fost impuscat langa tine banditul acela de Vasile Popsa?
-Ba a fost, dar nu erau toti legionari acolo! Frate-su era taranist, altii de nici un fel. Ce ma bagati in oala asta legionara?
- Te-ai bagat singur. Precis ca in puscarie te-ai facut, chiar daca nu ai fost inainte! Ce, vrei sa spui ca n-ai mancat laolalta cu ceilalti?!
- Ba am mancat ca eram flamand, si ce-i cu asta?
- Este, ca se cheama „ajutor legionar”, asa ca esti si tu legionar! Asa ca goleste-ti sacul si povesteste tu frumos, asa cum sti tu. Cum v-ati organizat, etc… etc… in amanunt, cu toate detaliile. Nu te grabi, ca noi avem timp! Berechet! Habar n-ai tu cat timp avem! Doar cu rabdarea stam cam prost… Dar o rezolvam noi si pe asta, nu-ti face griji pentru noi.
L-au instalat la o masuta, genul celei de dactilografiat, cu un teanc impresionant de hartie („Daca mai vrei iti mai dam, nu-ti face grij”), calimara plina si penita aferenta. „-Scrie”!
- Ce sa scriu domnule, habar nu am despre ce vorbiti!?!
Nu? Bine! O sa-ti stimulam memoria cat va fi necesar. In picioare! Nu! Intr-un singur picior! Mainile sus! Asa! Cand ti se va trezi memoria, anunta-ne! Noi avem timp! Nelimitat!
Din acel moment a inceput adevaratul cosmar, care nu se stie cat a durat. Faceau cu schimbul. Nu avea voie sa-si plece capul, nici sa lase mainile jos. Nici piciorul. A lesinat dupa cine stie cat timp. Trezit cu apa rece si de la capat. Dupa cateva repetari l-au dus intr-o celula nou-nouta, mobilata cu pat si masa de beton. Crede ca nu a dormit mai mult de un ceas, scularea si… de la capat. Nu mai era sigur ca va putea indura, mai ales nesomnul, nu putea de fapt sa gandeasca nimic. Tot asa, pana nu l-au mai trezit nici cu apa rece, nici loviturile.
Cand s-a trezit in patul tare, si-a dat seama ca l-au lasat mai mult in pace. Dar, cu siguranta o vor lua de unde au lasat-o. Va rezista? Decat sa spuna ce vor ei, mai bine…
Si-a taiat venele de la incheietura pumnului, cu dintii. La mana stanga, cea dinspre perete. Un somn binefacator si desigur fatal, l-a mangaiat… I se pare ca la un moment dat a auzit urlete, alarma, luat pe sus, dus nu stie unde, parea un salon de spital, alb, curat, doctori sau ce-or fi fost, transfuzie…
Incet-incet si-a revenit. Fizic. Decis sa repete, daca o mai iau de la capat. Nu au luat-o.
S-au purtat bine. Suspect de bine. L-au hranit ca pe un pasa, mancare de restaurant, vitamine si ce-o mai fi fost. Dar supravegheat minut cu minut. La urma i-au spus ca acum sunt convinsi de nevinovatia lui, dar sigur ceilalti uneltesc ceva, asa ca lui nu-i cer decat sa-i informeze in cazul ca afla ceva ce ar parea suspect. Si mai ales, sa nu sufle o vorba din cele petrecute, daca nu vrea sa repete ceea ce se petrecuse. Sau mai rau!
Disparitiile periodice ale prietenului meu erau ceva obisnuit, asa ca nu m-a mirat in mod special absenta lui. Ciudat a fost ca atunci cand ne-am intalnit, s-a uitat la mine cu aerul precis si fara echivoc, ca nu are nici un chef sa ma vada. Am ramas mai mult mirat decat jignit. Mi-am zis ca, la urma urmei, fiecare are dreptul sa-si pastreze sau nu prietenii. Nu intra in felul lui de a fi, dar am mai vazut schimbari de directie de acest fel - sau altul - si, desi necajit in sinea mea, caci tineam la el mult, nu am reactionat in nici un fel, desi ma intrebam fara raspuns, oare ce-l macina? Sau cu ce-l voi fi suparat.
Raspunsul a venit intr-un tarziu, dupa ce si-a mai revenit din teroare (caci era terorizat de cele ce i se intamplasera) si cand mi-a povestit cele ce la randul meu am relatat.
Era ingrozit de ceea ce ni se cocea si nu pot spune ca am ramas indiferent. Oricum era viata „libera”, cu toate mizeriile ei, nu era de dorit sa o iau de la capat. Aveam la scoala doi frati mai mici, carora le eram dator, un fel de tata, caci tatal meu zacea inca in puscarie. Nu se potrivea cu planurile mele - cate vor fi fost, ca nu erau multe - dar, deduceam ca nu aveau motive temeinice de acuzare, de vreme ce au recurs la metode atat de brutale, ca in cazul relatat. Dar certitudine nu era in nimic pe vremea aceea. De fapt o jumatate de veac. Si cand se petreceau cele relatate eram cam la jumatatea perioadei acelei jumatati. De secol! Chiar mai putin: in prima treime de timp.
* * *
Am relatat cele de mai sus, deoarece daca ar fi trait acum, foarte probabil ca Iusco Gavrila Sfaca, asemenea altora, sa nu fie dispus sa o mai relateze. Astfel de probe au patit si altii, chiar daca sistemele de tortura au fost altele. Sau amenintarile, sau santajul, sau orice altceva, in afara regulilor onoarei pe care nu o cunosteau si deveneau alergici cand auzeau de asa ceva. Ei, vajnici aparatori ai libertatilor socialiste nu aveau nici cel mai mic scrupul, cand era vorba sa-si atinga tinta, sa-si ineaplineasca sarcina. Care era si sarcina de partid!
Presupun ca fara „complicitatea” securitatii nu s-ar fi petecut 22 dec ’89. Dar mai presupun ca au avut timpul si metodele de a face in asa fel ca, urmele lasate de ei sa buimaceasca pe cei ce vor prelua puterea. Chiar spuneau: „Ce credeti voi, ca noi suntem tot atat de prosti ca nazistii, sa lasam ceva in urma noastra?” Erau pregatiti de mult „pentru orice eventualitate.” Cei 17 ani care au trecut confirma, dupa umila-mi parere, cele spuse mai sus. „Baietii au avut timp si pricepere. Ce usor se face si se perpetueaza viclenia Raului…”
