Invitat la camera nr. 7
Era la sfarsitul lui noiembrie 1976. Afara era o vreme urata, cu vant puternic si ploaie. Era duminica si in Securitate era liniste. Ma plimbam prin celula, cand zavorul s-a tras usor si a intrat cu zambetul lui dracesc colonelul Tudor. El nu ma vizitase de cand ma mutasera aici.
- Ce surpriza, domnule colonel! Va multumesc ca nu m-ati uitat.
N-a schitat nici un raspuns, ci a intrat direct in subiect:
- Mergem in Securitate, ca mai trebuie sa mai dai matale niste declaratii. Te rog sa ma urmezi. Am iesit dupa el. Mai facusem acest drum. Pana sa ajungi la camerele de ancheta, erau trei randuri de porti separate si la fiecare usa sau poarta se afla un subofiter de Securitate cu cate o cheie. M-am mirat ca acum nu se afla nimeni la aceste usi. Colonelul Tudor deschidea usile din fata si le inchidea dupa noi. Ajuns pe coridor, mi-a explicat: „Mai trebuie ca dumneata sa schitezi inca o data ciocnirile ce le-am avut cu voi”. Ma gandeam de ce nu mi le-a cerut in celula, doar aveam masa, si toc, si lumina. Si-apoi acele schite le facusem de zeci de ori. Deci motivul deplasarii era altul. Care? Am inceput sa fiu mai atent.
Am ajuns la camera nr. 7, pe care a descuiat-o si a deschis-o:
-Intra dumneata si fa schitele. Ai hartie si toc pe masuta. Eu ma intorc sa te iau.
Apropo, spuse la plecare – „E tare frig in toata Securitatea. Azi nu s-a facut foc fiind duminica. Nu deschide geamul!”
M-a incuiat si a plecat lasandu-ma in camera. Eram sigur ca aici voi fi iradiat. Dar cum? Camera era aidoma tutror camerelor de ancheta: doua birouri, doua fisete incuiate si parafate si, in colt, masuta anchetatului: mica, scunda, cu scaunul pe masura masutei si cu colibe albe pe pupitru. Nu vedeam in camera nimic suspect. Dar de ce foile albe nu erau pe birouri? Eu nu dadusem niciodata declaratii pe masuta din colt. M-am asezat pe scaun, atent si am dat sa trag masuta spre mine; ca s-o potrivesc. Masutele din celelalte camere erau din lemn, iar aici, de metal si grea, incat n-am putut-o urni din loc. Spre mine avea un orificiu ca de cheie. „Astfel, mi-am zis, prin acel orificiu ies razele ucigatoare”. Poate mi se parea numai mie, dar auzeam si un zumzet abia perceptibil in interiorul masutei. In timp ce eu as fi scris la masuta, as fi fost iradiat. Am actionat cum m-am priceput mai bine in situatia data. Am luat colile de hartie, am dechis fereastra, contrar indicatiilor colonelului Tudor, am tras perdelele peste mine si am inceput sa respir ser de afara. Erau doua perdele, una subtire si transparenta si o draperie groasa si grea. Hartiile le-am mazgalit cu schite, pe pervazul ferestrei, in timp ce trageam cu nesat aerul de afara, adus de vant.
Dupa vreo jumatate de ora am auzit pasi pe coridor.Am inchis incetisor fereastra, am pus colile pe masuta. Colonelul Tudor a descuiat usa si mi-a cerut sa ies fara ca el sa intre in camera. Nici macar n-a cerut colile de hartie. A incuiat usa de la camera nr.7, la fel si portile de fier din cale si m-a dus la celula mea. Nu mi-a scapat un ranjet sinistru de pe fata lui. Nici la inapoiere nu am intalnit pe nimeni.
N-am povestit nimanui aceasta intamplare, nici sotiei. Cativa ani, de cate ori ma durea una sau alta, ma asteptam sa izbucneasca boala, cancerul. Trecand vremea si vazand ca nu s-a intamplat nimic, nu m-am mai temut. Fie ca masurile luate de mine au fost cele mai bune, fie ca masinaria a functionat ca in socialism, adica rau, fie ca eram o radacina rea, greu de distrus, fie toate la un loc, destul ca dupa un timp nu m-am mai temut. Poate mai degraba Dumnezeu mi-a ingaduit sa traiesc, ca mai tarziu sa fiu marturie despre ce s-a intamplat atunci.
