Molimele (partea 1)
La 10 aprilie 2006, cotidianul Jurnalul National a publicat un supliment special, de colectie, intitulat Molimele. L-am citit cu atentie si am constatat cu stupoare ca, din lista molimelor care ne-au napastuit de secole, lipsea tocmai acea care, in cele sase decenii de comunism, a fost considerata cea mai cumplita.
Eu am luat cunostinta de existenta ei la Tribunalul Militar din Timisoara in ziua de 6 decembrie 1949. Faceam parte dintr-un grup de elevi din Caransebes si Lugoj, adusi in fata instantei si acuzati de crima de uneltire impotriva ordinei sociale. Crima consta, pentru unii dintre noi, printre altele, in faptul ca am strans bani si alimente pentru familia fostului nostru profesor de geografie de la Liceul Traian Doda, arestat in 1948, ca membru al Miscarii Legionare. Ramase pe drumuri, fara nici o sursa de venit, sotia si cele doua fiice ale acestuia se confruntau cu mari lipsuri si nevoi, printre care si spectrul din ce in ce mai infiorator al foamei. Ne-au impresionat profund lacrimile acestor fiinte nevinovate, ajunse intr-o situatie atat de disperata si am strans bani si alimente pentru ajutorarea lor.
Procurorul militar a denuntat cu manie proletara cumplita molima si si-a inceput rechizitorul spunand: „Multe si cumplite napaste s-au abatut asupra bietului nostru popor: navaliri barbare, razboaie de cotropire, biruri grele, seceta, inundatii, foamete, molime precum lepra si holera, dar cea mai cumplita dintre ele a fost ciuma legionara”. Procurorul punea un diagnostic, teribil prin aberatia lui, si a facut referire si la tratamentul adecvat in vindecarea de aceasta boala. „Virusul acestei boli i-a contaminat si pe acesti tineri de numai 19-20 de ani, iar vindecarea nu se poate face decat printr-un tratament extrem de sever, care include in mod obligatoriu atat izolarea lor, cat si reeducarea lor prin munca.” Am fost condamnat la executarea unei pedepsxe de doi ani, in inchisorile si „sanatoriile” comuniste. Tratamentul fusese de mult pus la punct de reprezentantii inaltei scoli sovietice de medicina sociala.
Regimul de izolare mi s-a aplicat la Timisoara, Jilava, Targsor, destinat liceenilor, si Pitesti, destinat studentilor. In practica medicala era de mult uzitata tratarea unor afectiuni in statiuni balneo-climaterice la munte sau la mare si recunosc, acum si aici, ca am beneficiat si eu de serviciile unor asemenea statiuni atat la mare, la Poarta Alba si Peninsula, cat si la munte, la Bicaz. Cel mai dur si, prin aceasta, si cel mai eficace a fost insa regimul de reeducare prin tortura in institutia cunoscuta acum in intreaga lume: Camera 4 Spital(ul) Pitesti. In lungul si ingrozitorul periplu, am avut totusi sansa de-a trece si prin doua asezaminte medicale propriu-zise: Spitalul Judetean din Piatra Neamt (1952) si Spitalul penitenciar din incinta Lagarului de munca Borzesti (1954).
La Canal, in lagarul de munca Peninsula, s-a stabilit ca eu si 21 de colegi din diferite loturi de liceeni prezentam formele cele mai grave ale bolii si s-a hotarat ca trebuie sa fim trimisi la Pitesti, pentru a fi supusi tratamentului, experimentat deja, cu efectele dorite ale reeducarii prin tortura.
Desi cuvintele se dovedesc a fi mai mult decat neputincioase pentru a infatisa caderea in infern, in „Tablitele de sapun de la Itsep-ip”, Ed. Craiova (2003), am evocat momentul cutremurator al socului produs in februarie 1951, de interventia echipei de reeducare la intoarcerea de la plimbarea de 10 minute facuta, in fiecare seara, in curtea inchisorii.
Dupa ce gardianul a inchis usa in urma noastra, am constatat cu stupoare ca eram asteptati in camera de un alt grup de detinuti, pe care nu-i cunosteam si care aveau in mana bate, rangi, curele, biciuri din franghie impletita etc. Am privit ingrozit cum fratii de pana atunci s-au repezit la paturile lor si au scos de sub saltele „unelte” asemanatoare, aruncandu-se asupra noastra. Raportul de forte a fost de doi la unu, la surpriza atacului adaugandu-se superioritatea numerica si „uneltele”. Asadar, la intrarea in camera, s-a inchis usa dupa noi dar ni s-a deschis o poarta a infernului. Eram de mult in el. S-a deschis insa o trapa si ne-am prabusit in adancurile celui mai desavarsit rau.
Cavalerii Apocalipsului dau buzna peste noi. Nu toti au alura unor atleti, dar poseda stiinta casapirii. Lovitura aplicata in frunte si in suflet este aidoma loviturii cu care sunt ingenunchiate animalele aduse la injunghiere. Suntem pusi in situatia de a strabate taras distanta dintre doua infinituri, intr-o geometrie in care nu-si au rostul nici linia dreapta si nici rotundul perfectiunii. Am vazut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gat si izbit de perete cu atata bestialitate, incat in clipa urmatoare s-a prelins ca o carpa de-a lungul zidului, lasand imprimata o dara de sange. Am fost convins ca l-au omorat. N-am putut sa masor in timp durata acestui macel: O ora? Doua? Unii dintre cei loviti au incercat sa se apere, dar a fost o lupta inegala, fara nici o sansa pentru victimele atacului.
Eu nu am fost supus masacrului gandit si premeditat a fi cel mai distrugator, atat din punct de vedere fizic cat si moral. Am ramas singur in mijlocul camerei si hohotind am privit la un spectacol infiorator si cu mult peste limita puterii de a intelege si indura. Am asistat la o teribila lectie de atrocitate savarsita de cei ce, asemenea noua, se aflau in aceeasi conditie de detinuti. Pe toata perioada nemiloasei batai eu nu am primit nici o palma. Omis, intentionat sau nu, din scenariul odiosului masacru, am ramas in mijlocul camerei hohotind. Conducatorul echipei de batausi - ulterior am aflat ca era Turcanu - a venit la mine si in aceeasi clipa m-am vazut si pe mine victima a criminalei executii. A urlat la mine: „De ce plangi, mai banditule?!” Printre hohote am ingaimat cu glas stins: „va…va rog sa…sa nu ma omorati!” M-a luat de piept si m-a aruncat intr-un colt al camerei: „Du-te-n p… matii, banditule!”.
Timp de doua ore infierbantati si imbatati de aburul bataii, amestecat cu sange tanar si curat insa, ne-au aruncat in cazanul disperarii, despuiati de cuvinte si descarnati pana la oase si pana la rugaciunea din urma. Cand nu urlam gemem, cand nu gemem avem sentimentul ca s-a scurs viul din noi. Binecuvantati cei ce au cazut in lesin, in starea de har si de durere nepusa la dospit.
Loviturile aplicate intr-o armonie bine orchestrata ne ascut la maximum simturile si incepe jupuirea pe viu a sufletului coborat in bezna. Doliul sufletesc ridica maluri amenintatoare gata sa se prabuseasca in orice clipa asupra-ne, ingropandu-ne in propria scarnavie. Suntem schingiuiti de parca ne-am fi omorat parintii si parintii parintilor nostri si odata cu noi trebuie starpita samanta unui neam mai blestemat decat neamul lui Iuda Iscarioteanul. Crucificati, trasi pe roata, sfasiati de colti mai ascutiti decat ai fiarelor din arenele pagane, retraim chinurile indurate de toti luptatorii pentru dreptate ai lumii acesteia. Numai coroana inrosita in foc nu ni se pune pe crestet si astfel singurul loc ramas neintinat este acela al coronitei de flori din primii ani de scoala, cand am urcat pe tronul regal al invataturii de carte, ca unii care deprinseseram bine buchisitul si socotitul.
Cred acum, dupa ani si ani, ca tortura indurata de mine, ca spectator, a fost mai cumplita decat a celorlalti. Nu a fost nimeni omorat, dar pana cand nu au fost toti adusi in stare informa de carne hacuita in urma bataii nu s-au oprit. Am trait de unul singur starea neobisnuita si totusi reala de, simplu martor. Un martor incapabil sa reconstituie in adevaratele ei dimensiuni scena apocaliptica a macelului, traind cumplita suferinta a celui convins ca va intra si el, curand, in malaxorul crimei.
(va urma)
