Reeducarea din perspectiva marturiilor orale (Zona Banatului de Munte) (Partea 1)
Pe tot cuprinsul Gulagului munca era grea si normele peste puterile detinutilor, insa la constructia faraonica a Canalului Dunare-Marea Neagra aceasta a atins proportii isterice, megalomane. Cei care munceau trebuiau sa o faca cu ravna, chiar cu lacomie, intr-o atmosfera festiva, pentru ca fiecare zi de munca trebuia sa fie prilej de sarbatoare, intretinuta de lozinci si discursuri propagandistice. Ceea ce sporea durerea si absurditatea situatiei, era faptul ca aici la Canal, detinutii politici, multi dintre ei deprinsi cu muncile dure, erau „educati” in spiritul muncii de tip nou, comunist, ca o culme a ironiei, de catre detinutii de drept comun, adica hoti, criminali. Astfel, la Canal munca a fost „tot timpul fortata de brigadieri, de sefi de echipe, care erau pusi dintre cei mai cruzi sau dintre cei mai prosti, care credeau minciunile lor…” (Anculia Romulus, zis Miloi), iar viata se desfasura intr-un tablou jalnic, care cuprindea sute, chiar mii de oameni inregimentati, vlaguiti de munca istovitoare, cu trupurile descarnate de regimul aspru al detentiei din coloniile Baraganului si Dobrogei: „Ne scula pe la ora 4, ne faceam gata sa plecam la lucru pe santier, apoi toata lumea trecea prin fata bucatariei, cazanele cu cafea erau scoase afara si treceam din mers, luam cafeaua si tot din mers pana la poarta era beuta, ca dupa ce ieseam ne puneau sa cantam cum cantau militarii…apoi cand ma uitam si inaintea noastra si in urma noastra si vedeam atata lume de oameni si fiecare brigadir cu brigada lui si cu escorta militara…pe toti stalpii de telefoane de pe langa drumuri erau difuzoare ziua si noaptea; noaptea era luminata de curent…umblai noaptea ca si ziua; apoi numai drapele rosii peste tot…apoi poporul…erau toti cu scule pe umeri, cazmale, lopeti, tarnacoape, rangi; apoi alte brigazi mergeau cu roabele; ele scartaiau, poporul canta, difuzoarele cantau, masinele, tractoarele, excavatoarele, tot felul de masini necesare erau pe canal si se facea un zgomot din toate acestea de nu stiam pe ce lume traiesc…” (Anculia Romulus, zis Miloi).
Reabilitarea activa, trambitata emfatic de propaganda comunista, nu a fost decat o sfortare dezumanizatoare, care ii transforma pe detinuti, transformandu-i in niste epave umane, persoane cu chipurile sterse, care lucrau automat, pentru ca munca fortata nu era altceva decat o munca robotizanta, executata la comanda, fie ca s-a prestat in stepa Baraganului si Dobrogea, fie in minele de plumb, precum cea de la Baia Sprie sau din alta parte a spatiului concentrationar romanesc.
Mai mult decat supunerea la munca, infometarea sistematica a fost unul din cele mai inumane instrumente de torturare. Indiferent de locul ispasirii condamnarii, foamea chinuitoare era constanta, intregul sistem penitenciar comunist, fiind tinutul inanitiei. In mod normal foamea reprezinta o caracteristica a organismului viu, care se manifesta prin senzatia nevoii de alimentare. Cand aceasta stare fiziologica este prelungita nefiresc de mult, ea poate deveni un instrument distructiv al fiintei biologice, o metoda de supunere si terfelire a demnitatii umane, pentru ca, spun fostii detinuti care au indurat suferinta foamei ani de-arandul, nu este acelasi lucru sa induri o foame care survine accidental, din cauza unor calamitati neprevazute, si sa faci fata unei flamanziri programate. Prin subnutritie omul se transforma intr-o victima extrem de vulnerabila, pentru ca simte cum se sfarseste, si „de aceea multi oameni care au fost in puscarii si care nu au putut intotdeauna sa-si pastreze nivelul social corespunzator sub nebunia foamei, trebuie intelesi in actiunile lor” (Ion Carja „Canalul Mortii”).
Prin infometare detinutii politici din inchisorile comuniste au fost agresati din mai multe puncte de vedere, intrucat aceasta era calea prin care comunistii au reusit, nu numai sa extenueze opozantii, dar sa si distruga multe personalitati, sa injoseasca si sa compromita insasi demnitatea. Oameni cu prestanta odinioara, sau anonimi, adusi in pragul disperarii, au fost transformati toti in niste fomati, pentru ca „detinutii se culcau si se sculau flamanzi luni, ani de zile” si din care cauza greu mai reuseau sa-si stapaneasca pornirile instinctuale de supravietuire. De aceea spatiul concentrationar este asociat in relatarile martorilor orali cu locul unde terciul zilnic niciodata nu era indestulator, iar in disperarea supravietuirii erau foarte fericiti atunci cand reuseau sa scape vigilentei gardienilor si sa ciupeasca ierburi, deseuri alimentare, pamant sau chiar sapun, transformat fantasmagoric in cascaval. In sursele orale foamea este perceputa ca o stare dureroasa, de fapt o alta „bajocura”, pentru ca devenind maladiva, unii oameni slabiti de foame manifestau un comportament bolnavicios, chiar straniu: rodeau oase, mancau tot felul de buruieni sau mestecau in gol, asa cum a fost cazul unui anumit domn Muresanu, depre care fostul detinut Anculia Romulus, zis Miloi, isi aminteste ca era „de profesie avocat, fost Inspector General in Ministerul Finantelor si Director al Ziarului Ardealului si dormea langa mine si de multe ori il observam ca-si mesteca gura, pare ca el ar fi mancat ceva; il intreb: D-le Muresanu, da’ ce manaci D-ta, dar el catre mine imi raspunde intr-un ton cam tare: Domnule Anculia, ce crezi D-ta ca as putea sa mananc, nu mananc nimic, dar imi fac impresia ca mananc ceva”.
Foamea perpetua crea infometatilor adevarate stari halucinante, manifestate prin vise in care se facea ca stateau „la mese imbelsugate, cu paine multa si castroane pline cu mancaruri grase si groase, cu bucati mari de carne macra inauntru”, sau schimbau comportamentul normal al condamnatului, ajuns sa adore hrana „pana la conferirea unui statut mistic”, sa prezinte obsesiv retete culinare in detalii exagerate sau sa mestece ore in sir firimiturile de paine, fiecare in parte avand felul lui de refulare, calea proprie de supravietuire.
Pentru detinutii politici infometarea a fost una din cele mai teribile torturi „negre” pe care au fost nevoiti sa le indure sistematic ani in sir pana la expirarea pedepsei, chiar si dupa aceea. Din aceasta cauza meniul si ratiile de mancare din inchisori au ramas un important criteriu de apreciere personala a institutiilor penitenciare prin care au trecut, dar si un subiect sensibil al interviului de istorie orala, unii interlocutori fiind foarte generosi in privinta detaliilor culinare. De pilda, la inchisoarea Gherla detinutii aveau un regim alimentar diferentiat, „de celula”, respectiv „de productie”, insa in ambele situatii meniul era foarte slab atat cantitativ, cat si caloric: „Cei din celula aveau zilnic numai 100 grame de paine pe zi dimineata, cu o cana de ceai, un fel de apa calda usor colorata, iar la amiaz’ o bucata de mamaliga, greutatea probabila 250 grame sau poate 300 grame, cu o ciorba (un polonic), fie de varza, fie de cartofi, cateva felii in polonic, 3-4 bucati, si seara alt polonic de ciorba de arpacas. Cate o data la doua saptamani un polonic de fasole sau mazare. Aceste legume alternau. In ce priveste grasimile erau foarte anemice si aproape inexistente. Mamaliga se facea in cazane mari, se scotea pe niste tavi de lemn mari, prevazute la margine de jur imprejur cu o scandurita inalta de 4-5 cm, se intindea (nivela) si apoi se taia in calupuri, in general dreptunghiulare, un fel de prisme. Ca sa nu se prinda de scandura se uda cutia, fapt ce facea ca sa primeasca un gust de crud, iar vara se acrea foarte repede…Au fost unele puscarii care dadeau in loc de mamaliga turtoi din faina de porumb, insa era mai uscat si parca ceva mai digerabil. In ceea ce priveste painea, se impartea dimineata o paine la 15 detinuti. Painea era de 1,5 kg….Acesta era meniul fix de celula pentru toti puscariasii” (Udrea Ioan). Comparativ cu acesta, meniul de productie era mai bogat si mai consistent: „in plus de cele 250 grame de paine pe care le primea in fabrica, mancarile erau ceva imbunatatite: ulei mai mult, zarzavat, carne mai multa, se dadeau macaroane sau alte paste fainoase si mult mai des fasole si mazare. Cate odata la amiazi aveau doua feluri de mancare si mai consistente (Udrea Ioan). In inchisoarea Galati, datorita specificului locului, regimul alimentar a provocat detinutilor afectiuni grave, care in lipsa unor tratamente adecvate cauzau decese: „Aici beam apa din Dunare si primeam portie de cloramina sa punem in apa si sa bem. Aici ne-a apucat pe toti diareea. Nu mai puteam sa mancam, ci ceream numai apa fiarta, ca asa ne cerea corpul, asa ne simteam mai linistiti. Intre timp s-au produs cazuri mortale” (Ion Berzescu, zis Berda).
Lipsa cronica a alimentelor nutritive a provocat in viata de celular, marcata de putine momente spectaculare, transformarea unor activitati de rutina in acte cu conotatii ritualice. De pilda, practica matinala a impartirii painii intre detinutii unei celule, era un fapt aparent banal, dar din cauza restrictiilor regimului de arest, a dezvoltat o adevarata strategie de supravietuire, care includea un ansamblu de consemne, dar si o serie de improvizatii riscante, deoarece „dispozitia era categorica: detinutul nu are voie sa posede in celula obiecte taioase sau ascutite la varf” (Udrea Ioan).
Element fundamental al alimentatiei obisnuite, painea, in conditiile detentiei din cauza putinatatii ei, dar si a valorii ei nutritive, devine simbolul vietii. Pentru cel infometat prelung, reprezinta alimentul cel mai energizant, care odata consumat da forta si garanteaza viata. De aceea, detinutii nu impart doar feliile de paine, dar pastreaza cu sfintenie si firimiturile. Painea in aceste conditii, dintr-un produs obisnuit, se transforma intr-un obiect ritualic cu putere miraculoasa. Misiunea felierii si distribuirii painii in celula nu era o operatiune simpla, deoarece „a imparti o paine de 1,5 kg in 15 parti egale era destul de greu mai ales ca nici scule nu aveai” (Udrea Ioan), insa momentul in sine capata semnificatii ceremoniale, detinutii participand la propriul act de salvare: „Aceasta operatiune trebuia neaparat facuta. Era insasi existenta noastra” (s.n.) (Udrea Ioan). Ritualul se desfasura pe parcursul a catorva etape succesive. Mai intai avea loc „sacrificarea” pe un stergar sub privirile resemnate ale detinutilor si care consta in fragmentarea ei in atatea bucati cati oameni erau, iar apoi cantarirea acestora ca toti sa beneficieze in mod egal de elementul vital al existentei lor: „S-au intocmit anumite scule speciale pentru aceasta operatie si anume o parghie cu doua brate egale cu punctul de sprijin la mijloc, iar la cele doua capete prevazute cu doua tepuse de lemn agatate cu o ata de parghie si care se infigeau fiecare intr-o felie de paine, retusandu-se cele mai grele pana ajungeau la aceeasi greutate”. Urma „impartirea”, in timpul careia detinutii privati sistematic de „painea cea de toate zilele” asteptau cu disperare, dar si cu speranta, bucata care li se cuvenea: „Toti stateau langa cel care impartea si priveau cu ochii atintiti asupra pradei si inghiteau in sec” (Urdea Ioan). Pentru ca ritualul sa fie complet, fiecare ajungea in posesia feliei, respectand o anumita ordine acceptata tacit: „La terminare (dupa ce painea era feliata si cantarita n.n.) lua primul care era la rand in ziua respectiva, apoi al doilea si asa mai departe. Ultimul lua si firimiturile” (Udrea Ioan).
Foamea crea conditiile aplicarii politicii de exterminare lenta, dar sigura, a populatiei penitenciare prin efectele sale multiple asupra detinutilor. O cale de eliminare a acestora era malnutritia, care conducea la scaderea pronuntata a greutatii corporale si epuizarea fizica a organismului „din 80 de kg a ajuns la 40, astfel ca ajunsese ca atunci cand venea soldatul cu portia de arpacas, sa nu fie in stare sa se tarasca pe jos pana la usa sa-si intinda gamela…” (Maria Nicolici despre sotul ei preotul Alexandru Nicolici). Dupa perioade de infometare prelungita a captivilor le erau lasate anumite ispite, capcane fatale pentru cei care nu le rezistau. Astfel, detinutii primeau bucati de sapun de rufe care datorita mirosului de grasime deveneau o tentatie aproape irezistibila, greu de depasit: „Sandi cu sapunul in mana l-a intors de pe o parte pe alta, l-a mirosit si cand sa fie tentat, l-a aruncat pe geam, i-a salivat gura, dar a intervenit ratiunea…Toti cei care n-au rezistat tentatiei au murit” (Maria Nicolici). Cei care reuseau sa scape cu viata din aceste inchisori se aflau insa la limita existentei biologice, de regula anchilozati din cauza lipsei de miscare timp de ani de zile, incapabili de a se deplasa pe propriile picioare datorita regimului de infometare, caci aici „Iti dadea atata mancare cat sa sufli, sa nu mori” (Mutascu Nicolae, zis Pascu).
(va urma)
