Traind si supravietuind sub ateismul comunist
 |
|
Pr. Prof. Tertulian Langa, una dintre numeroasele victime ale regimului comunist din Romania. (Photos.com)
|
[Nota editorului: Acest text a fost scris la cererea Sfantei Congregatii a Bisericilor Orientale si a fost prezentat la Roma in cadrul Simpozionului cu tema “Martirii Secolului XX” care s-a desfasurat la 23 martie 2004 la Roma, Italia. Autorul, Pr. Prof. Tertulian Langa, a fost unul dintre numerosii preoti greco-catolici aruncati in inchisoare in timpul regimului comunist roman deoarece a indraznit sa se opuna doctrinei ateiste comuniste si pentru ca nu a acceptat sa renunte la credinta sa. Dnul Langa a participat in luna decembrie a anului 2005 la un seminar organizat de ziarul The Epoch Times, intitulat “Crimele Comunismului,” care s-a desfasurat la Cluj Napoca. In cadrul seminarului dnul Langa a luat cuvantul, alaturi de alti invitati si victime ale comunismului, si a facut o analiza asupra naturii malefice a comunismului.]
Avandu-l ca formator spiritual, inca din frageda adolescenta, pe cel care va deveni Episcopul Martir Ioan Suciu, iar mai apoi ca mentori intelectuali pe alti trei martiri – Monseniorul Vladimir Ghika, Episcopul Vasile Aftenie si Episcopul Tit-Liviu Chinezu, toti victime ale comunismului ateu – era firesc ca intreaga mea viata sa poarte amprenta spiritualitatii lor. Prin dansii am aflat ce este comunismul, ce inseamna eliminarea lui Cristos din viata sociala, si cat de mutilat poate sa ajunga sufletul uman, intreaga societate si familia fara Biserica, fara Preasfanta Euharistie si cultul Preacuratei. In plus, ca om cu simtul realitatilor istorice si sociale, nu am putut sa ignor masiva si amenintatoarea prezenta sovietica atee la granitele Romaniei si ale spiritualitatii noastre. Acestor factori li se datoreaza intreaga mea orientare spirituala si istorica in viata. Mie imi revine doar receptivitatea.
Prezenta violenta si atroce a comunismului ateu nu a constituit pentru occidentali o realitate imediata si concreta. Aceasta explica deosebirea flagranta de perceptie si de reactie fata de comunism pe care le manifesta crestinii si intelectualii din Occident, comparativ cu cei din Europa de Est, care au trait in lumea comunista.
La 24 de ani, in 1946, eram un proaspat asistent la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti. Prezenta brutala si umilitoare a trupelor sovietice, care ne ocupasera aproape o treime din teritoriul tarii, am resimtit-o, la modul personal, prin faptul ca mi s-a pretins, ca membru al Corpului Didactic universitar, sa ma inscriu urgent in Sindicatele manipulate de Partidul Comunist impus la carma tarii de tancurile sovietice.
Inca de atunci eram deplin edificat asupra fermei atitudini magistrale pe care Biserica Catolica o luase impotriva comunismului, pe care il declarase ca avand o rautate intrinseca. Cu aceasta informatie principiala radicala, nu incapeau in constiinta mea pretexte pentru compromis. Am renuntat la cariera universitara, dandu-mi spontan demisia din invatamant si retragandu-ma la tara ca muncitor agricol. Dar nu a fost suficient pentru ca eram cunoscut, inca din facultate, ca militant catolic si anticomunist. Rapid mi s-a improvizat si un dosar penal. Si deoarece acuzatiile se intemeiau pe fapte pe care Codul Penal nu le incriminase la vremea respectiva (relatii stranse cu Episcopatul nostru, relatii cu Nuntiatura, ca si apostolatul laic, etc) dosarul meu a fost legat de cel al marii industrii. Dupa procedee atroce de ancheta, procurorul, in instanta, a declarat, “La dosarul inculpatului nu se afla nici o proba despre vinovatia lui, dar cerem sanctiunea maxima: 15 ani de munca silnica pentru ca, daca n-ar fi vinovat, nu s-ar afla aici,” intr-o perfecta logica atee. Am replicat, “Nu se poate sa ma condamnati fara sa aveti o proba!” “Nu se poate? Uite ca se poate: 20 de ani de munca silnica fiindca ai protestat impotriva Justitiei Poporului. Aceasta este sentinta definitiva si irevocabila.” Deci s-a putut…
Consider ca este un exemplu edificator, pentru oricine, despre ce inseamna o justitie comunista, cea pe care noi am indurat-o si inca o mai induram acum cand intram in Europa.
Aceasta se intampla pe cand Biserica Greco-Catolica din Romania inca nu fusese scoasa in afara legii, cand se sconta ca arestarea si torturarea mea vor izbuti sa faca din mine un instrument in benficiul viitoarei incriminari a Episcopilor nostri, a Bisericii Unite si a Nuntiaturii.
Redau doar cateva momente mai semnificative, din sutele pe care le-am trait, in timpul anchetelor si detentiei in temnitele si lagarele comuniste.
Am fost arestat la Blaj in biroul Episcopului Ioan Suciu, pe atunci Administrator Apostolic al Mitropoliei Greco-Catolice din Romania. Ma prezentasem la Capul Bisericii noastre pentru a cere o consultatie Preasfintei Providente, directorul meu spiritual, Mons. Vladmir Ghika, fiind pe atunci ascuns. Un bun prieten imi propusese o cale de a pleca in strainatate. Fiind un pas major n-am vrut sa il fac fara avizul Providentei. Avizul a venit prin arestarea mea, tocmai acolo unde cercetasem Providenta. Am inteles ca imi voi petrece viata, pe timp nelimitat, in inchisorile create de regimul comunist. Dar eram impacat: urmam traseul Sfintei Providente...
Descriu acum un anumit moment. Era in Joia Sfanta a anului 1948. Pana atunci, timp de vreo doua saptamani, zilnic eram batut la locul de tortura si de cercetare Malmaison: cu ranga si cu teava la talpi, peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe si la palme. Cand ma bateau la talpi adevarate traznete pareau ca imi strabat sira spinarii si imi explodeaza in creier; eram pregatit cu ranga ca sa ajung mai moale la anchetator. Legat de maini si de picioare si atarnat cu capul spre podea, tortionarii mi-au infundat in gura un ciorap intens purtat, in ghete si in gura, de alti beneficiari ai umanismului socialist. Ciorapul devenise noua metoda antifonica prin care se impiedica razbirea sunetului dincolo de locul de ancheta. De altfel, era cu neputinta sa scot chiar si un singur icnet. Si, pe deasupra, ma autoblocasem psihic: nu mai eram capabil de strigat sau miscare. Tortionarii au interpretat aceasta ca semn de fanatism. Continuau mai indarjiti tortura. Noapte de noapte si zi de zi. Nu intrebau nimic caci nu raspunsul ii interesa ci lichidarea personalitatii, stare care intarzia sa apara, tot prelungind efortul de a-mi anihila vointa, de a-mi obnubila gandirea, si imi prelungea indefinit tortura. Bocancii sfarticati cazura din picioare, bucata cu bucata.
Dar in apropiere, in adanc de noapte, intr-o biserica stinghera se celebra o sfanta slujba, plansa in sonuri stinse de clopote speriate. Am tresarit. Isus a auzit intregul racnet mut din mine cand, cumva, am urlat. O, cum am mai racnit! Ca dintr-un fund de iad: ISUSE! ISUSE! … Scos prin ciorap, racnetul meu nu a fost priceput. Dar, fiind primul sunet pe care l-au auzit calaii, acestia au fost multumiti, considerand ca, in sfarsit, m-au lamurit. Apoi m-au dus, tarat cu patura, pana in celula in care am lesinat. Cand m-am trezit, in fata mea statea anchetatorul, tinand in mana un top gros de hartie: “Te-ai incapatanat, banditule, dar nu scapi de aici pana nu dai tot ce tii ascuns in tine. Ai 500 de pagini. Scrii tot ce ai trait in viata; tot despre mama, despre tata, despre surori si frati, cumnati si rude, colegi si cunoscuti, Episcopi, preoti, calugari si calugarite si despre oamenii politici, profesori, vecini si derbedei de-ai tai. Nu te opresti pana n-ai terminat hartia.” Dar nu am scris nimic, nu din vreun fanatism ci fiindca nu aveam putere.
Dupa vreo patru zile, acelasi individ: “Ai terminat de scris?” Vazand hartia neatinsa, a zis: “Daca asa stau lucrurile: dezbracarea! Sa mi te vad ca pe Adam in Rai!” Desigur, iarasi nu am scris nimic. Nu numai trupul dar parca si mintea mi-era secatuita. Trecura, astfel, alte cateva zile traite in pielea goala pe pardoseaua de mozaic: confort specific socialismului uman. Alt individ mi se ivi, dupa un timp, in usa, “Ia sa te vad, ce ai acolo pe hartie? ... Nu ai nimic? Tot incapatanat! Avem si alte metode.” Apoi iesi pe usa. Se intorsese cu un caine lup imens cu coltii fiorosi. “O vezi? Este Diana, cateaua eroina, pe care au impuscat-o banditii tai din muntii Fagaras. Ea te va invata ce trebuie sa faci. Porneste si alearga.” Cum sa alerg in camera de numai trei metri? Lupoaica, maraind sinistru, statea ca pregatita de atac. Am alergat sub ochii si sub coltii ei 39 de ore fara nici o intrerupere. Dar, finalmente, am cazut. Nu am acum ragaz sa va descriu psihologia unei alergari pandita de lupoaica. Cand m-am oprit s-a repezit la mine. M-a prins de gat dar nu mi-a sfasiatul gatlejul. Cum stam, asa, pe spate, vedeam deasupra mea o forma fumurie. Nu desluseam ce e. Abia cand, pe frunte si pleoape, am simtit ca-mi curge ceva usturator si cald, am inteles ca bestia, in scarba, mi-a urinat pe fata. Din vorbele tortionarilor am inteles ca am alergat 39 de ore. “Pe asta sa-l trimitem, ma, la Maratonul de la Rio! Ce rezistenta are bestia fascista!”
Vazandu-se ca nici chiar Maratonul nu a reusit sa ma convinga sa dau vreo declaratie despre Episcop, despre Nuntiatura, ori despre vreun camarad vanat, au socotit de bine sa treaca la alta metoda de convingere: saculetul de nisip.
A doua zi, intr-un birou de sef, m-au asezat pe un scaun, avand in fata o masa cu un saculet pe ea. Nu descifram decorul. In spate mi s-a protapit un haidamac de groaza: mut, ca o intreaga tara cu gura infundata. La un birou din colt statea un individ chel si cu barbison de tap. Iar s-ar fi invoit sa semene cu Lenin. De asemeni mut si el, facu doar semn cu capul. Calaul meu din spate a inteles comanda. A luat cu mana saculetul si m-a izbit in crestet, nu foarte violent, dar ritmic, la fiecare busitura rostind cuvantul greu: SPUNE! Si iarasi: SPUNE! De zece ori, de zeci de ori, de sute, sau nu stiu, parca de mii de ori: SPUNE! Nimeni nu ma intreba nimic. Numai o voce cavernoasa imi implanta in creier ideea imperativa si irepresibila de a spune, de a raspunde la orice intrebare impusa constiintei mele de catre anchetator. Nu mi-a fost greu sa descifrez satanica idee de a-mi elimina si subordona vointa. Dupa vreo douazeci de lovituri, am aplicat, si acolo, principiul moral: Agere contra, zicandu-mi in constiinta: NU SPUN! La fiecare lovitura: NU SPUN! De zece, de sute de ori. Prin autosugestie mi-am implantat stereotipul NU SPUN! – singurul mod de a nu fi manevrabil, cu riscul de a deveni robul acestui mod de exprimare. Faptul s-a si adeverit, caci, de atunci incolo, automat, irepresibil, la orice intrebare de orice natura eu raspundeam cu NU SPUN! Imi constientizasem blocajul intelectual si chiar intrevedeam o permanentizare a acestei stari. Am incercat timp de mai multe luni sa o combat dar foarte greu am reusit sa scap de acel sinistru reflex automat.
Ca subiect lipsit de valoare in anchete, am fost mutat la inchisoarea subterana din zona mlastinoasa a Jilavei, adanca, la opt metri sub pamant, care fusese contruita candva ca fort de aparare a Capitalei tarii, acum fiind inutilizabila datorita puternicelor infiltratii de apa ce strabateau betonul. Nimic nu rezista in ea. Doar omul, cel mai de pret tezaur al materialismului istoric! In incaperile Jilavei, sarmanii oameni faceau experienta de sardele: dar nu in baie de ulei ci in suc propriu, in transpiratii, in urina si in apele de infiltratii care mereu se scurgeau pe ziduri. Spatiul – exemplu de confort socialist – era exploatat in modul cel mai stiintific: lung de 2 metri si lat de 28 cm, de fiecare om, intins, intepenit pe flanc. Unii, mai vechi, stateau intinsi pe scanduri, fara vreun asternut sub ei si fara nici o patura. Contactul cu scandura se facea prin osul umeral, prin protuberanta cea mai ascutita a articulatiei coxo-femurale, prin partea exterioara a genunchiului si a gleznei. Stateam pe varf de oase pentru a ocupa un spatiu cat mai mic. Mana nu incapea decat intinsa peste sold sau peste umarul vecinului. Nu rezistam asa decat vreo jumatate de ora; apoi toti, la comanda, caci nu se putea pe rand si separat, ne intorceam pe flancul celalalt. Stiva de trupuri, astfel randuite, avea doua niveluri, alcatuind un prici. Sub ele se mai afla un al treilea nivel, in care detinutii zaceau direct pe ciment, ciment pe care aburii de condens ai transpiratiei a 70 de oameni, plus apele de infiltratie, ca si urina care nu incapuse in tinete, constituiau amestecul vascos in care viermuiau cei randuiti sub priciuri. In centrul acestei incaperi cavou de la Jilava trona un vas metalic, cam de 70-80 de litri, pentru urina si fecalele a 70 de oameni. Nu avea capac si de aceea mirosul si urina se revarsau din plin. Ca sa ajungi aici, se presupune ca ai trecut prin filtru, adica printr-un control sever efectuat la pielea goala, control in care ni se verifica intregul organism si orice orificiu. Cu o bagheta de lemn se scormonea in gura, sub limba si pe la gingii ca nu cumva banditii sa fi ascuns ceva. Aceeasi bagheta ne sfredelea in nari si in urechi, in anus, sub testicule, ea ramanand neschimbata pentru fiecare om, cam semn al egalitarismului care asigura aceeasi norma pentru toti. Ferestrele de la Jilava nu erau pentru a oferi lumina ci pentru a o opri, caci toate erau batute in scanduri. Criza de aer era atat de mare incat, pentru a respira, trei cate trei ne succedam, cu randul, pe burta, cu gura langa pragul usii, pozitie in care numaram constiincios 60 de respiratii, pentru ca si alti camarazi sa isi revina din lesin si hipoxie.
Contribuiam, in felul nostru, la construirea cele mai umane oranduiri din lume...!
Stiau aceasta Churchill si Roosevelt, cand, cu o trasatura de condei, pe masa rusinii de la Yalta, ne-au harazit, pe noi romanii, sa fim destine macinate de falcile molohului din Rasarit, sa fim cordon de siguranta pentru comoditatea lor? Dar Sfantul Scaun, oare, sa-si fi inchipuit ceva, cand, ca si in alte dati, s-a discutat de noi dar fara noi? De nobis sine nobis.
De la Jilava, sarind peste lungi ani de profanari umane, am fost mutati cu lanturi la picioare in inchisoarea de izolare maxima, numita ZARKA – pavilion de spaima al temnitei de la Aiud. Primirea ni s-a facut conform aceluiasi ritual sinistru, diabolic, de profanare a omului creat de dragostea lui Dumnezeu. Aceeasi scormonire, aceleasi cizme crunte ni se infingeau in coaste, in dinti, in burta si in rinichi. Totusi, interveni o diferentiere: nu mai eram supusi regimului de conservare in urina, sudoare, igrasie si hipoxie, ci am fost supusi unei intense cure de oxigenare. In pielea goala, bandit dupa bandit (de inteles: ministri, generali, profesori universitari, savanti, cercetatori, poeti) si subsemnatul, care nu reprezentam nimic, decat un NU SPUN! urias, o ferma si smerita incredere in harul ce ma va trece peste incercare. Toti trebuiau sa piara ca dusmani ai poporului. Altfel, nu ar fi putut sa apara mult proclamatul Om nou sovietic, om care se perpetueaza si astazi pe suferinta noastra. Celula in care am fost introdus nu continea nimic: nici pat, nici patura, nici cearsaf sau perna, nici masa, nici scaun, nici rogojina si nici macar ferestre. Doar gratii de otel, iar eu, ca si toti ceilalti, de unul singur in celula: ma minunam de mine, cel imbracat cu pielea si invelit cu frigul.
Era pe la sfarsitul lui noiembrie. Frigul se contura, tot mai patrunzator, ca incomod tovaras de celula, in iarna rece est-europeana. Dupa vreo trei zile, prin usa violent deschisa, mi s-a zvarlit un pantalon rarit, camasa cu manecile scurte, chilot, o zeghe obosita si o pereche de bocanci cu totul scorojiti, fara sireturi, fara obiele si fara ciorapi. Nici patura, nici rogojina, nimic de pus sub cap. Dar a venit si o tineta, un mizerabil obiect, de circa 4 litri, pentru urina si fecale. M-am imbracat infrigurat. In cea de a patra zi ni s-a facut numaratoarea. In loc de nume mi s-a dat un numar: K-1700 – anul in care Biserica din Transilvania se reunea cu Roma. Civilmente era deja ucis. Mai supravietuiam statistic. Veni apoi si terciul, servit cu polonicul de 125 de grame: fiertura subtire din faina de porumb, cum ar fi ciurul de la mamaliga. Ca masa de amiaza, ni s-a distribuit o ciorba de fasole in care am numarat vreo 8-9 boabe, cu ceva hoaspe goale, fara continut. Drept cina, ni s-a dat un ceai din coaja de paine arsa. Dupa o saptamana, fasolea a fost inlocuia cu zeama de arpacas, in care am descoperit cam 14 boabe. Din cand in cand fasolea alterna cu arpacasul. Traiam cu mai putin decat primeste o gaina. Pentru a face fata frigului, eram constransi sa ne miscam continuu, sa practicam gimnastica de inviorare! In clipa in care cadeam de oboseala si de foame, ne prabuseam in somn; un somn de cateva secunde caci frigul era ascutit. Dintr-un astfel de somn am fost trezit de o usoara ciocanitura in perete. Un glas de dincolo de zid: “Aici profesorul Tomescu…(fostul Ministru al Sanatatii) Tu cine esti?” Aflandu-mi numele a zis, “Am auzit de tine. Sa ma asculti atent: suntem adusi aici pentru exterminare. Nu vom colabora cu ei. Dar, cine nu este hotarat sa miste, moare si le devine colaborator. Transmite mai departe: cine nu misca, moare! Plimbare fara incetare! Cine inceteaza sa se plimbe, moare!” Pavilionul cufundat in linistile mortii, lugubru rasuna de bocanitul bocancilor fara sireturi. Eram manati de tainica vointa a neamului de a ramane in istorie si de menirea Bisericii de a ramane vie. Nu ne opream din mers decat cam pe la ora 12.30, timp de o jumatate de ora, cand soarele, in mersul sau pe cer, ni se oprea zgarcit in coltul incaperii. Acolo, ghemuit, cu soarele pe fata, prindeam un fulg de somn si o raza de speranta. Cand soarele ma parasea si el, nu eram parasit de har. Stiam ca trebuie sa supravietuiesc, ca sa depun candva o marturie. Mergeam spunandu-mi ca intr-un refren, paseam silabisind: NU VREAU SA MOR! NU VREAU SA MOR! Si nici nu am murit! Cu fiecare pas scandam in gand o rugaciune, alcatuiam litanii, poeme, rememoram din Psalmi.
Si ne-am plimbat, asa, impleticindu-ne spre moarte, 17 saptamani. Cine nu a avut tarie sau putere sa se miste a intepenit in moarte. Din cei 80 de oameni cati am intrat in ZARKA abia 30 au supravietuit.
Zabrelele de fier, incet se imbracau in promoroaca, facandu-si din aburii de viata ai rasuflarii noastre, stralucitor vestmant de trecere spre cer.
Eram convins, credeam puternic ca voi ajunge pana la marginile noptii. Dar mai aveam de mers pana sa ajung acolo. Ajuns in ceea ce imi inchipuiam ca ar trebui sa fie libertatea, am constatat ca nu era, de fapt, decat un nou fel de a fi al noptii, ca gheata dintre Biserica Unite si Ierarhia Bisericii surori nu se lasa topita inca; bisericile noastre continuau sa ramana confiscate, iar turma se imputina mereu, ucisa de promisiuni. Dar si Domnul Cristos a biruit numai cand a putut rosti, cu ultima suflare: Savarsitu-s-a!...
Smerit imi cer iertare acelor “care nu mai sunt,” ca sutele de ani traiti in inchisoare de martorii Unirii am acceptat sa ii reduc la doar cateva pagini.
Nu am prea scris despre aceste dramatice trairi. Cine ar fi putut sa creada ceea ce pare incredibil? Cine ar putea admite ca legile biologiei pot fi infrante de vointa si har? Dar daca as mai arata si norul de minuni prin care am trecut? Nu ar fi socotite fantasmagorii? Mai greu as suporta aceasta decat noi ani de inchisoare. Dar nici Isus n-a fost crezut de toti cei care L-au vazut.
Din clipa aceea, multi dintre invataceii Lui nu mai umblau cu El… (In 6.66)
Nimic nu e intamplator in viata. Orice clipita de viata pe care ne-o acorda Providenta poarta in ea un har si reprezinta asteptarea binevoitoare a lui Dumnezeu si sansa noastra de a-I raspunde, sau poate temeritatea de a refuza. Este de asteptat ca nici unul dintre noi sa nu reduca toata acestea la o povestioara dura, feroce si de necrezut. Ea reprezinta, dimpotriva, prilejul de a intelege ca harul nu impovareaza si nu il impiedica pe om, ci il inalta si ii sporeste puterile, ca portile iadului sa nu il poata birui (Mt 16.18). Iar Dumnezeu asteapta de la fiecare sa actioneze cu responsabilitate in credinta. La ce imi slujeste mie aceasta marturie pe care am depus-o, si cum va poate ajuta pe voi, care ati ascultat-o? Ea va deschide sau va inchide inima acelora care – prin voi – ajunge-vor sa o cunoasca? Din inima doresc ca ea sa le deschida larg o fereastra inspre cer; caci mult mai multa e cerimea de deasupra noastra decat pamantul de sub talpi (V.I. Ghika).
Pr. Prof. Tertulian Langa
