De ce nu rectioneaza lumea?

O privire asupra istoriei complicate a crimelor impotriva umanitatii

Istoria ne ofera un precedent alarmant: martorii atrocitatilor sunt rareori crezuti si chiar si atunci cand exista marturii ale crimelor impotriva umanitatii de care nu se poate sa nu se tina cont, statele reactioneaza alarmant de incet in cazul in care reactioneaza.

Aceasta scena a fost jucata din nou si din nou. Cineva este martor la dezvoltarea unor politici de genocid dintr-un stat totalitar sau observa o violenta extrema si sistematica sustinuta deseori de catre autoritatea locala si care este indreptatat asupra unui grup de oameni. Martorul vorbeste, sperand ca astfel atrocitatile se vor opri, insa apelul sau ajunge la urechi surde.

La mijlocul lui 1943, cand curierul pe timp de razboi, Jan Karski, a scapat din Polonia ocupata detinand relatari amanuntite ale martorilor oculari ai Holocaust-ului, acesta s-a izbit de scepticism. La o intalnire cu trei dintre cei mai influenti evrei din administratia Roosevelt, Karski a spus povestea pentru care si-a riscat viata ca sa o poata spune. Nimeni altul decat Felix Frankfurter de la Curtea Suprema de Justitie, i-a spus in fata: “Nu pot sa te cred.”

Dupa 50 de ani dupa ce Lenin a infiintat sistemul extins de lagare de munca sovietice cunoscute sub numele de Gulag, Alexander Solzhenitsyn a scris lucrarea definitorie asupra acestui subiect, “Arhipelagul Gulag.” Cartea sa era izvorata din opt ani de experienta personala precum si notite amanuntite ale experientelor sale si poate a sute de alti detinuti. Cu toate acestea, in vest, cartea s-a confruntat cu scepticism iar uneori cu rezistenta fatisa.

De neimaginat

Pentru multi si in special pentru cei care traiesc in societati libere, asemenea atrocitati pot fi pur si simplu de neimaginat.

“Intr-adevar, idealul pentru un stat democratic care functioneaza bine este precum idealul pentru costumul bine croit al unui gentleman — nici nu se observa. Pentru oamenii de rand din Marea Britanie, Gestapo-ul si lagarele de concentrare au aproximativ acelasi grad de realitate ca mostrul din Loch Ness”, scrie Arthur Koestler in eseul sau din timpul razboiului, “O provocare pentru cavalerii in armura ruginita.”

Propaganda joaca de asemenea un rol. Regimurile totalitare sunt maestrii tipici ai fumului si oglinzilor, incurajand simpatia fata de tirani pe de-o parte si atacandu-si dusmanii pe de alta parte. De exemplu, zambetul de “unchiul Joe” al lui Stalin alaturi de Roosevelt si Churchill la Yalta a facut mult in a crea sentimente de simpatie fata de el in vest chiar daca marturiile crimelor sale cresteau si a fost denuntat postum de catre urmasii sai.

In lucrarea sa, Gulag: O istorie, probabil a doua dupa Arhipelagul, in modul sau sincer de a trata sistemul Gulag, Anne Applebaum scrie despre incercarile de a-l discrerdita pe Solzhenitsyn: “Propaganda sovietica nu a ramas fara efect. Incercarile sovieticilor de a arunca indoiala asupra scrierii lui Solzhenitsyn, de exemplu descriindu-l ca pe un dement, atisemit sau betivan, au avut ceva impact.”

In cele din urma, se ajunge deseori la aceasta intrebare: Unde sunt dovezile? Dovezile cedeaza prea usor in fata indoielii si a propagandei. Marturiile martorilor oculari depind de credibilitatea dovezilor iar aprecierea acestor marturii poate fi foarte subiectiva. Oricum, probele solide sunt greu de obtinut.

“Faptul critic este sa oferi cumva presei din intreaga lume o marturie ilustrata a atrocitatilor. Nu este usor.” afirma Manny Drukier, autorul memoriilor autobiografice din timpul Holocaust-ului, “Cioplit in piatra.”

Insuficiente probe

Dar chiar si atunci cand probe ample ale crimelor impotriva umanitatii exista, precedentul istoric ne demonstreaza o pozitie ferma impotriva actiunii.

La inceputul anului 1994, lt. gen. canadian Romeo Dallaire care era responsabil de misiunea Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii in Ruanda, a instiintat in mod repetat ca a fost infiintata o organizatie pentru uciderea sistematica a tutsi-lor. El a inceput sa transmita aceste semnale de alarma cu patru luni inante ca jumtate de milion de tutsi sa fie sistematic macelariti intr-o campanie concentrata.

Potrivit unui raport al Human Rights Watch, vorbind despre masacrul la care a fost martor, Dallaire le-a spus superiorilor sai ca “a fost convins ca faptasii erau bine organizati, bine informati, foarte motivati si pregatiti sa dirijeze omoruri premeditate”.

Cu toate ca a fost martor al atrocitatilor, superiorii lui Dallaire de la Natiunile Unite au respins in mod repetat apelurile sale pentru forte armate cat si recomandarile privind interventia de oprire a crimelor.

De ce nu au raspuns guvernele?

“In diferite situatii, factorii si motivele diferite s-au combinat determinand raspunsul sau lipsa de raspuns a comunitatii internationale la uciderile in masa sau la alte atrocitati. In cazul Holocaust-ului, preocuparea principala a presedintelui Roosevelt era aceea ca s-ar putea sa piarda voturile daca i-ar fi ajutat pe refugiatii evrei, in timp ce englezii erau preocupati in cea mai mare masura de reactia arabilor in cazul in care evreilor li s-ar fi permis sa intre in Palestina. Unii dintre americani s-au opus ajutarii evreilor doar pentru ca nu le placeau evreii in timp ce altora le era teama ca acestia le vor putea lua locurile de munca” afirma Dr. Rafael Medoff, Directorul Institutului David S. Wyman pentru studierea Holocaust-ului, institut care se concentreaza asupra raspunsului americanilor la Holocaust.

Potrivit raportului Human Rights Watch asupra genocidului din Ruanda, intitulat “Nelasand pe nimeni [in viata] care sa poata spune faptele”, puterile care si-ar fi putut asuma obligatia de a opri omorurile, au refuzat sa faca asta datorita propriului interes.

“Americanii erau interesati sa economiseasca banii; belgienii erau interesati sa-si salveze reputatia iar francezii erau interesati sa-si salveze aliatul — guvernul care infaptuia genocidul,” declara Alison Des Forges, cel mai important colaborator la un raport de 900 de pagini, intr-o declaratie de presa — “Tot ce a avut prioritate fata de salvarea vietilor.”

Speranta

Totusi exista motiv pentru speranta. Istoria cunoaste exemple in care “jucatorii cheie” au reusit sa faca o miscare si sa salveze vieti chiar daca ajutorul a venit extrem de tarziu.

Cu doar cincisprezece luni inainte de sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial, in ciuda opozitiei puternice din partea multor parti care aveau propriile lor interese, un grup condus de Peter Bergson a facut presiuni asupra guvernului S.U.A. pentru infiintarea Departamentului pentru Refugiatii de Razboi care sa ofere azil evreilor care putea fi inca salvati. Potrivit lui Medoff, Departamentul a ajutat la salvarea de la moarte sigura a peste 200 000 de refugiati. A fost un numar mic comparativ cu numarul total al celor ucisi de catre regimul nazist, dar, cu toate acestea, erau 200 000 de oameni care au supravietuit datorita eforturilor conjugate.

Avand vointa care este necesara intr-o asemenea situatie, se poate trece la fapte si astfel se pot salva vieti.