Egiptul sprijinit de SUA se află pe un butoi cu pulbere al Frăţiei Musulmane, inspirat de Gaza şi de o economie falimentară

În dimineaţa zilei de 4 martie, Tribunalul Penal al Securităţii de Stat din Egipt l-a condamnat la moarte pe Mohammed Badie, liderul suprem al Frăţiei Musulmane, alături de şapte dintre liderii grupării interzise (Mahmoud Ezzat, Mohamed el-Beltagy, Amr Zaki, Osama Yassin, Safwa Hegazy, Assem Abdel Maged şi Mohamed Abdel Maqsoud) pentru organizarea de acte de violenţă în urmă cu unsprezece ani în aşa-numitul caz "Platform Events", potrivit The Cradle.

Cazul datează din 2013, la câteva zile după ce armata egipteană l-a înlăturat pe preşedintele Mohamed Mursi, afiliat la Frăţia Musulmană, în urma unei lovituri de stat susţinute de Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite.

Din punct de vedere tehnic, această hotărâre a marcat a treia întâlnire a lui Badie, în vârstă de 80 de ani, cu condamnările la moarte, după celebrul caz "Rabaa Operations Room" din 2015, când a fost condamnat de Curtea de Casaţie Egipteană.

Cu toate acestea, dincolo de noţiunile de "justiţie", se desfăşoară o naraţiune mai profundă - una încărcată de gravitate politică. Hotărârea instanţei nu a avut ca scop exclusiv tragerea la răspundere a indivizilor pentru fărădelegile din trecut; a fost o mişcare strategică a statului egiptean.

Bombă cu ceas

Guvernul preşedintelui Abdel Fattah al-Sisi se teme de iminenta revoltă socială, anticipată ca urmare a economiei falimentare a statului, a politicilor fiscale defectuoase, a scăderii influenţei în lumea arabă şi a neputinţei Egiptului în faţa politicii de epurare etnică a Israelului în Gaza - toate acestea fiind ingredientele unui potenţial butoi cu pulbere gata să explodeze.

Comentatorii sugerează că următoarea "explozie" ar putea fi de o amploare fără precedent, eclipsând Intifada Pâinii din 1977 şi revoluţia din 25 ianuarie 2011.

El a reamintit rolul Frăţiei în războiul din 1948, apoi efectele Nakba asupra Egiptului şi politicile statului, menite să eradicheze mişcarea socială şi politica islamică populară încă din anii '50:

"Nu ne pasă dacă suntem condamnaţi la moarte şi la închisoare. Palestina este prima noastră cauză şi cauza naţiunii arabe şi islamice. Domnule judecător, aceasta este esenţa cazului. Suntem prizonieri până când se va încheia afacerea secolului".

Indiferent de acurateţea declaraţiei supratemporale a lui Badie, rămâne de netăgăduit faptul că evenimentele care se desfăşoară astăzi în Palestina sunt susceptibile să arunce o umbră asupra Egiptului în anii următori, în funcţie de modul în care autorităţile de la Cairo vor aborda Gaza. Repercusiunile puternice ale unei mişcări greşite cântăresc greu asupra autorităţilor egiptene.

Statul versus religie

În acest context, merită să reflectăm asupra discursului lui Roger Caillois din "Omul şi sacralitatea" privind diferenţa dintre perspectiva temporală a statului şi percepţia religioasă a timpului.

Un stat aderă de obicei la o viziune obiectivă, temporală şi adesea liniară, în timp ce abordările religioase îmbrăţişează de obicei o perspectivă "supratemporală" împletită cu o înţelegere istorică - în care, cu timpul, luptele populare înving, în cele din urmă, o autoritate eşuată.

În timp ce statul se străduieşte să reglementeze frâmântările şi timpul, manifestându-şi autoritatea prin instituţii precum tribunalele şi închisorile, islamiştii se angajează într-o zonă diferită. Ei înfruntă statul pe străzi, pe alei, în amvoane şi în închisori, concentrându-se strategic pe dimensiunea temporală - adică pe "atemporalitatea" luptei.

Într-adevăr, pentru a înţelege impasul politic dintre Cairo şi Frăţia Musulmană este necesară o incursiune profundă în relaţia lor istorică.

De la interacţiunile tensionate din anii '30 la dominaţia din anii '50, urmată de o coexistenţă reticentă în anii '70, apoi de apariţia "cutiei" musulmane în timpul Primăverii Arabe şi, ulterior, de era "post-islamismului" (aşa cum a fost descrisă de sociologul iraniano-american Asef Bayat), Frăţia a trecut prin diferite faze într-un joc cu miză zero cu statul.

Această relaţie este susţinută de trăsături fundamentale adânc înrădăcinate în viaţa politică egipteană, pe care nici birocraţia de stat nu le poate depăşi şi nici Frăţia nu le poate asimila pe deplin.

În plus, evoluţia statului egiptean, cu sistemul său de control centralizat care se întinde pe parcursul a şase milenii, a trecut prin diferite perioade cruciale, fiecare contribuind la crizele unice care continuă să modeleze scena politică a ţării.

Frăţia de-a lungul timpului

Dintr-o perspectivă istorică, apariţia Frăţiei Musulmane poate fi înţeleasă ca un răspuns civil la violenţele statului exercitate asupra societăţii. Cu alte cuvinte, tensiunea secular-islamică din Egipt nu este doar o ciocnire culturală, ci mai degrabă o consecinţă a invadării violente de către stat a capitalului simbolic al societăţii.

De asemenea, am putea privi Frăţia Musulmană şi ca pe o mişcare socială, mai degrabă decât politică, făcând extensie la ramurile Hamas în Palestina şi Hezbollah în Liban, care îşi au, de asemenea, rădăcinile în activismul social de bază.

În timpul perioadei monarhice din Egipt, Frăţia s-a aliniat strâns cu personaje precum Fathi Radwan, Aziz al-Masri şi Muhammad Saleh Harb în opoziţia faţă de Saad Zaghloul şi Partidul naţionalist şi liberal Wafd. Însă în urma dispariţiei monarhiei, Frăţia s-a aflat în tabere opuse.

În turbulenţii ani '60, personaje controversate precum Sayyid Qutb s-au confruntat cu persecuţii, în timp ce Hassan al-Hudaybi, fostul lider suprem al Frăţiei şi-a atribuit rolul lor de "predicatori, nu de judecători".

În timpul preşedinţiei lui Anwar Sadat din anii '70, Frăţia a oscilat între sprijin şi opoziţie, iar în anii '80 a condamnat asasinarea acestuia de către ramura militantă al-Gama'a al-Islamiyya.

Acest lucru ajută la explicarea relaţiei fluctuante dintre stat şi Frăţie de-a lungul istoriei egiptene moderne.

O explozie din trecut

"Revenirea" Frăţiei, cel puţin în atenţia publicului, ridică întrebări cu privire la ce doreşte statul egiptean de la societate. Proiectele trofeu costisitoare de "dezvoltare fără cerere" ale guvernului - ridicarea unor oraşe complet noi, inclusiv o capitală - şi "fondurile de renaştere" aleatorii care au explodat sub Sisi nu au adus încă beneficii egiptenilor de rând sau nu au rezolvat provocările economice şi naţionale de lungă durată ale Egiptului.

În pofida boom-ului artificial atribuit acestor proiecte egoiste, Egiptul lâncezeşte la coada statelor arabe în ceea ce priveşte calitatea educaţiei, ocupând locul 139 la nivel global în 2023, şi locul 153 în ceea ce priveşte securitatea sanitară, în timp ce corupţia continuă să îi afecteze instituţiile, pentru care ocupă locul 130.

Se poate spune că aceste proiecte de "renaştere" din Egiptul de astăzi nu fac altceva decât să îmbogăţească o oligarhie financiară adânc înrădăcinată în coridoarele puterii, care nu are nicio viziune de dezvoltare durabilă.

Deşi Frăţia Musulmană poate fi oficial interzisă, rolul său istoric de sistem de sprijin pentru popor în perioadele în care statul nu a vrut sau nu a putut să ofere acest sprijin necesită prudenţă.

Dacă guvernul nu acţionează cu atenţie în afacerile interne - în special pe fondul atacului Israelului asupra musulmanilor chiar la graniţa Egiptului - Frăţia ar putea reapărea din umbră, ciocnindu-se din nou frontal cu statul.